În noaptea de 20 spre 21 ianuarie, un jurnalist de la Mediafax, Andi Manciu, cuprins de scârbă și de indignare postează pe pagina sa de facebook câteva rânduri: „ASTA trebuie sa v-o spun! I-am spus unui oficial de cel mai înalt rang ca Iovan a murit potrivit Salvamont, la ureche. El a continuat apoi conversația lui de protocol, de doi lei jumate… A continuat să râdă si sa se simtă bine. NU a avut nicio tresărire!….(sunt mâhnit si scârbit)… PS: unii stiu la cine mă refer”. A devenit o știre mica postare, după ce s-a aflat exact în timp ce își dădeau duhul Adrian Iovan și Aura Ion, cârlanul lui Ilici, Ponta, pupila lui Ilici, Corina Crețu, preșul de picioare al lui Ilici, Dragnea și alții ca ei benchetuiau cu spume și se hăhăiau cu ziariștii ce le aparțin, adică „acreditații” pe lângă PSD. Ziariștii, desigur, n-au scris nimic, deși era cea mai importantă știre a momentului, deoarece erau cu ciolanele între dinți sau cu paharul la gură, deci aveau mâinile ocupate.
În fond nici nu aveau ce știre să scrie doar însuși Ponta, cel care le plătea nota de restaurantul de lux, anunțase deja, la ora 21, că totul e în regulă, echipele de salvare extrem de profi, localizaseră locul dezastrului și totul e bine ca la început, uraa, hai la chef.
Marea crăpelniță a continuat până târziu în noapte, lumea s-a ghiftuit, Ponta și-a făcut imagine la greu, și multumit de cum a gestionat el dezastrul, de cât de bine a dat pe sticlă, râgâind delicat, ca un cârlan, cu buzele umede de grăsime, s-a urcat spre dimineața în pătuț, într-una dintre cele trei vile ale sale, alături de Daciana, și ea fericită că tocmai își luase o rochiță nouă, chestie pe care toată presa acreditată a observat-o (asta a fost o știre, ooo da).
În ce mă privește, cam la ora aceea, când avea loc mega banchetul lui Ponta scriam un fel de rezumat al nenorocirii din Apuseni. Scriam despre teribila tragedie a celor aflați în avionul căzut în munți, despre coșmarul celor aproape șapte ore de așteptare chinuitoare e echipelor de salvare, în noapte, în frig, în zăpadă, în intuneric, în mijlocul pădurii, în inima muntilor, cu oasele rupte, cu lupii urlând în depărtare, scriam despre pilotul Adrian Iovan prins, cu picioarele zdrobite în carlingă, despre tânăra Aura Ion care a murit. ?ê?£i mă întrebam de ce a durat atât, de ce echipele de interventie nu au reușit să identifice locul unde a căzut aparatul decat după mult prea multe ore, de ce nu s-a putut nimic,deși suntem în epoca super sculelor de urmărire, identificare, supraveghere electronică. De ce cu toate acestea a fost nevoie de șapte ore pentru localizarea epavei avionului? O lecție semnificativă cu privire la precaritatea resurselor României în cazul unei situații critice.
Au trecut câteva zile și s-a aflat totul despre condițiile în care s-a executat “salvarea”. S-a confirmat că atât pilotul Adrian Iovan cât și tânăra asistenta medicala Aura Ion au murit de frig deoarece întârzierea de șapte ore a echipelor de salvare le-a fost fatală. Degeaba STS, MApN, ETC, degeaba instalații sofisticate de urmărire a țintelor aeriene, radare americane, drone și alte scule de înaltă tehnologie folosite pentru localizarea pana și a muștelor cu sau fără baterie. Stăm la capitolul logistică cam la nivelul Mozambicului, cred, deși posibil ca mozambicanii sa fie ceva mai capabili.
Avionul se numește România…
România nu este departe de a deveni aidoma epavei avionului prăbușit în Apuseni. Prostia fără de margini, întunericul prostiei, după spusele unui salvamontist, este ceea ce ne termină. „Întunericul prostiei” este numele de cod ce descrie dezastrul logistic al asa zisei operațiuni de salvare a supravietuițorilor accidentului aviatic din Apuseni, conform mărturiei salvamontistului Sorin Popa. Acesta a luat și el parte la toată operațiunea de căutare si salvare, și a povestit ce a trăit, simțit și văzut el. Citez: „Odata ajunși în zona unde s-a facut asa-zisa “Celula de Criza”, ne-am lovit de urmatoarele probleme:
1. Presa nu a facut altceva decat sa ne încurce. s-a intarziat cel puțin o oră din cauza lor (ne cereau să le cărăm operatorii cu mașinile, etc)
2. Poliția a fost depășită de situatie. trebuia impreună cu jandarmii să nu permita accesul factorilor perturbatori
3. IGSU depășiți de situație, nu am văzut un conducător care sa gestioneze logic și coerent situația
4. Cea mai mare și cea mai gravă (idiotenie – nota mea) – lipsa totală de comunicare țntre instituțiile statului trimise să acționeze
Noi cei de la SALVAMONT, am fost dati la o parte, cu toate ca aveam dotarea tehnica, cunostintele necesare! Multi dintre salvatorii montani sunt pregatiti in centrele SMURD ca sa devina si Paramedici, ca degeaba ajungi la accidentat si nu sti ca ii faci nimic. Noua ni s-a spus sa ne retragem cand eram la 10 minute de ei!
Cineva avea coordonatele exacte, după cum s-a spus la televizor, dar noua ni s-a spus ca nu le au, si ca de la STS au stabilit un perimetru de cautare format din 3 coordonate, transformate de catre nu stiu ce specialist GIS!
Acele coordonate furnizate de STS erau gresite, si n-am intors la locul unde am lasat masinile.
Cam asta ii pe scurt ce am trait eu si colegii mei! Eu sunt un salvamontist simplu care mi-am dedicat mai bine de 10 ani acestei activități am facut școli peste școli de tehnici de salvare, știu cum să folosesc un gps….dar am fost pus intr-un beci lângă papucii vechi nefolositori și eclipsați de întunericul prostiei!”
S-au aflat după aceea și alte detalii – și citez din materialele publicate de site-ul aviatorilor, aviatia.ro și din comentariile unui fost pilot. Aviatorii au explicat felul în care lipsa cunoștințelor elementare de geometrie de clasa a șasea și interpretarea greșită a coordonatelor a dus la moarte lui Iovan și a Aurei Ion. „În cazul de fata, a ști sau a nu ști teoria, la nivel elementar, a făcut, în mod
tragic, diferența dintre viata și moarte. Dacă, măcar unul, din toata echipa aceea institutionala inutila, ar fi pus, vreodată, mana pe manualul unui GPS (ca doar le au in dotare) si chiar l-ar fi citit, și-ar fi dat seama ca acele coordonate erau corecte și chiar foarte precise si ar fi ajuns la ei in mai puțin de o ora. Asa, însă, au ajuns in 6-7, timp in care au bâjbâit aiurea. Noroc cu pădurarul care s-a dat jos din pat si a plecat în pădure sa-i caute altfel, poate, erau toți morți acum. Meritul gasirii este doar al sau, altfel autoritățile nu-i găseau decât a doua zi și cine știe dacă mai era vreunul in viata. Doi oameni au murit pentru simplul fapt că niște incompetenți își iau salariul degeaba și nu au catadicsit să puna mana pe carte sa invețe niște lucruri elementare și pe care erau datori sa le stie.”
Alt pilot, Valentin Vasilescu, scrie: „Conducerea armatei române a preferat să stea cu mâinile în sân, lăsându-l pe unul din ofițerii săi să moară în frig, ca un câine. S-a vorbit enorm despre incompetența STS și a ROMATSA în stabilirea locației epavei avionului. Dar Armata era în măsură să localizeze epava și să-i găsească pe supraviețuitori în maximum două ore de la producerea accidentului. Numai că aceștia n-au vrut. La 15-17 kmest, sud-est de locul unde s-a găsit epava avionului, pe muntele Mare (al treilea vîrf ca înălțime din Carpații Occidentali) la 1.828 m altitudine, se află o companie de radiolocație, înzestrată cu cel mai modern radar din dotarea armatei române”. Mai scrie cu amar Valentin Vasilescu: “Dacă ar fi avut sprijinul unui navigator din punctul de dirijare al unei baze aeriene, acesta avea la îndemână aparatură de calcul, integrată pupitrului radar care vectoriza avionul BN-2, aducându-l în poziția optimă pentru intrarea pe axul platoului de pe muntele Mare, pe drumul cel mai scurt. În plus, santinelele de pe platoul Muntele Mare, ar fi putut aprinde un foc de reperare vizual.
Procedând în acest mod, poate că Iovan mai pierdea timp prețios, nu apuca să-l lase motorul și nu rata aterizarea. Dar toți au fost surzi și muți, nimeni nu l-a ajutat pe Iovan și după cum am văzut, nici șansa n-a fost de partea sa. Am pierdut un pilot extrem de valoros și care n-a dormit nicio secundă în cabină, ci s-a luptat ca să trăiască, atât cât l-au ținut pe el puterile, având neșansa să depindă de o întreagă armată de impostori și incompetenți.”
Însă ?ê?£tirea care a pus capac este povestea banchetului lui Ponta, a îndopării nerușinate și nesimțite, a lichelelor ce ne guvernează, în timp ce victimele nepăsarii lor, supraviețuitorii dezastrului, erau la limita dintre viață și moarte, după ce deja Adrian Iovan și studenta Aura Ion se sfârșiseră.
Asta este imaginea ce ilustrează pe deplin situația în care află România.
George Roncea
