Imaginea idilică a „Micului Paris” pe care o invocăm nostalgic atunci când suntem scârbiți de haosul zilelor noastre, este doar un soi aparte de mitologie, idealizată și fără prea multe legături cu adevărul, un fel pe poveste cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene. Avem noi corupție? O aveau și ei. Avem o justiție impotentă? Nici în vremurile bune „zeița legată la ochi” nu era mai vânjoasă. Avem politicieni de doi bani? Nici ai lor n-au fost niște Robespieri curați până în pânzele albe. O demonstrează, cu vârf și îndesat, menajeria politică eternizată de cinicul Argetoianu, cel cu nimic mai bun decât toți cei pe care îi face albie de porci. Avem intelectuali pupincuriști și fără coloană vertebrală? Nici „Micul Paris” nu ducea lipsă. ?ê?£i abia de un timp încoace am început să aflăm ce masaje „lingvistice” aplicau marii noștri literați pe dosul lui Carol al ll-lea. „Masaje” care l-au făcut până și pe „destinatar” să declare scârbit: „Nu am eu cur pentru câți se înghesuie să mi-l lingă”.
Avem prostituție, fete pe trotuare sau pe centură? Ei, parcă la „Crucea de Piatră” se cîntau suave menuete și se discuta, în cadru organizat, despre filosofia lui Schopenhauer. Divele de azi sunt niște pupeze imorale dar pline de ifose și fițe? Bine că „Foamea Neagră”, „Curdefier” ori „Napoleon”, celebrele frumuseți ale perioadei interbelice sau „fetițele dulci” cântate de maestrul Gică Petrescu or fi fost prim-soliste în corul îngerilor.
Ar mai fi o speranță să găsim ceva de care ei, fericiții trăitori din primele decenii ale secolului trecut să fi fost feriți: drogurile. Mai greu de procurat decât azi când șmecherii proști care „trag pe nas” ori „sparg vena” colcăie peste tot, am putea crede că pe atunci, stupefiantele nu făcea ravagiile din ziua de azi. Din păcate pentru cei care încă mai suspină după inocența „Micului Paris”, nici asta nu-i adevărat. Oricât ni s-ar părea de ciudat, autoritățile s-au confruntat cu acest flagel cumplit chiar și pe vremea tinereții sfătoșilor noștri bunici. Acum, noi îi spunem „Moartea albă”. Ceva mai discreți, ori poate mai puțin informați asupra efectelor sale devastatoare, înaintașii noștri îi spuneau „Beția rece”.
Magiun de opiu
Bineînțeles că drogurile nu sunt o invenție a vremurilor noastre: chiar și pe tărâmurile mioritice consumul lor vine din negura timpului. Andrei Oișteanu, de la Institutul de Istorie a Religiilor este autorul unei cărți de referință: „Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură”, lucrare monumentală, care privește acest fenomen din toate unghiurile. Acolo, autorul menționează izvoare istorice care atestă că anumite substanțe halucinogene erau folosite încă de pe vremea tracilor. Consumul de droguri reapare, la scară mult mai mare și atestat documentar, pe vremea fanarioților. Ei au fost cei care au adus din Turcia pasiunea pentru opiu. Cel fin, de bună calitate era numit „afion”. În schimb, opiului aproape brut, adus prin contrabandă de marinari și consumat în lumea cosmopolită a porturilor de nărăviții fără dare de mână i se spunea, nu se mai știe de ce, „tumbechiu” și se fuma în narghilea, parfumat cu diverse arome. Față de acele vremuri, zilele noastre au adus doar o mai mare diversitate a „ofertei”. În plus, „tehnica” de preparare în vederea utilizării, este mai simplă, la îndemâna oricui. În mod obișnuit, drogurile de azi se fumează, se injectează ori se beau, în acest din urmă caz cu orice lichid vrea narcomanul. Dacă are alcool, alcool să fie! O variantă, mai exotică, este „ingerarea” anală, caz în care drogul este amestecat într-un supozitor. Ce oroare! Boierii, ba chiar și târgoveții epocii fanariote „beau afion“ pentru a fi „cu kyef“, după tabietul turcesc. Să nu ne lăsăm păcăliți: pe atunci „a bea” avea același înțeles pe care-l au, și acum în minte bătrânii țărani care spun că „beau tutun”. Cu totul alta era situația pe la casele domnești. Vodă Nicolae Mavrocordat se delecta cu magiun de opiu. Iar aproape uitatul domn Constantin Racoviță Cehan mânca „afionul” preparat, doar Dumnezeu mai știe cum.
„Fabrica de vise” trezită în Occident
„Afion”, „Tumbechiu”, magiun de opiu, toate au fost doar niște mofturi boierești, fleacuri importate din Bizanțul turcit. Adevăratul „asalt” al drogurilor a început la finele sec. XlX și a ajuns la apogeu pe vremea când Bucureștiului i se spunea „Micul Paris”. ?ê?£i, atunci, la fel ca acum, după 1990, drogurile au venit tot dinspre Occidentul care se consideră buricul lumii civilizate. În lucrarea pomenită, Andrei Oișteanu punctează, bazat pe documentele vremii: „De pe la jumătatea secolului al XIX-lea, moda folosirii substanțelor narcotice (ca și alte năravuri) a început să vină în Țările Române nu de la Istanbul, ci de la Paris, Londra, Berlin și Viena. Afionul oriental a fost înlocuit de opiacee, precum morfina, izolată din opium în 1804”. Pe atunci foarte multe medicamente conțineau opiu. Folosit ca analgezic, narcoticul crea dependență și, după însănătoșire pacientul, devenit dependent, îl consuma în continuare doar de dragul „beției reci”. Beție pe care au gustat-o, din plin, intelectualii vestici, de la scriitorii romantici germani și englezi, la pictorii francezi. Iar de la ei s-au molipsit și tinerii noștri aflați la studii, la Paris, Viena sau Berlin.
Desigur că tutunul și cafeaua, așa-zisele droguri banale, își aveau și ele consumatorii lor fanatici. Dintre clasicii literaturii noastre, fumători înrăiți au fost CA Rosetti, BP Hașdeu, Iacob Negruzzi dar și Eminescu care, în plus, mai era și un cafegiu redutabil.
Ofițeri străini și băieții „de fițe” din „Micul Paris”
La noi, explozia drogurilor s-a produs în primele decenii ale sec. XX când viciul a fost promovat mai ales de eleganții ofițeri străini. „Descălecați” pe aici în cursul diverselor evenimente militare care ne-au marcat istoria, odată cu armatele franceză, germană, rusă ori austro-ungară. Toți erau admirați de „lumea bună” care vedea în ei sex-simbolul epocii, imitați apoi de toți „băieții de fițe” autohtoni. Era perioada cosmopolită a „Micului Paris” când „beția rece” a început să facă cu devărat ravagii. Deși încă nu se inventaseră LSD-ul, Extasy ori „etnobotanicele“ de azi „paleta” drogurilor era și atunci foarte bogată: eter, inhalat din recipiente elegante de cristal, morfină, dar și clasicul opiu consumat sub formă de „Laudanum”. Iar pentru buzunarele procopsite, heroină și cocaină. În lucrarea menționată Andrei Oișteanu nu se sfiește să spună adevărul despre relația pe care unii dintre „monștrii sacri” ai literaturii române au avut-o cu drogurile. Acum, puțină lume mai știe că Alexandru Odobescu s-a sinucis injectându-și o supradoză de morfină. Dar și că Dan Barbilian, ezotericul matematician-poet cunoscut sub numele de Ion Barbu a fost stăpânit de patima „beției reci”. Spune Oișteanu: ”În perioada 1921-1924, pe când își pregătea doctoratul în matematici în Germania, Barbilian se droga, zilnic, cu eter și, săptămânal, cu cocaină. Revenit în țară a fost internat, prin 1924, la „Mărcuța”, pentru tratament psihiatric și dezintoxicare. Dar nu este exclus să fi continuat să se drogheze chiar și după dezintoxicare”. În schimb, Alexandru Macedonski, își chema muza poetică fumând opiu și hașiș.
Mafioții „Micului Paris”
Nici măcar lumea interlopă interbelică nu era mai „cuminte” decât cea din zilele noastre. Iar drogurile, interzise fiind oficial, au fost și pe atunci o bună oportunitate de „afaceri”. Ziarele vremii sunt pline de articole legate de droguri. Iar Poliția era veșnic pe urmele rețelelor de traficanți care aduceau stupefiantele din străinătate. Dar și a clanurilor mafiote autohtone care făceau afaceri cu narcotice. Iar paginile de scandal relatau despre spargeri date la farmaciile care dețineau diverse medicamente cu morfină sau opiu. Dar și despre morți provocate de supradoze ori sinucideri cu droguri ori în cursul unor crize de sevraj datorate lipsei lor. Iar atunci când victima era vreun VIP, scandalul lua proporțiile unei drame naționale.
Ghika, pilotul răpus de heroină
Luni 30 mai 1932, orele nouă: ziua în care, pe un pat al Spitalului Colentina murea, în chinuri cumplite, la doar 28 de ani, pilotul Ionel N. Ghika, un adevărat VIP al „Micului Paris”. Cauza morții: o supradoză de stupefiante. Pasionat de istoria interbelică, comisarul dr. Florin ?ê?£inca de la Poliția Capitalei a realizat un documentar deosebit de interesant privitor la drama de acum opt decenii. Ionel Ghica era os domnesc, urmaș al unor voievozi care au domnit cândva în Țara Românească și în Moldova. Pionier al aviației naționale, prințul Ghika ocupa deja un loc de cinste în elita piloților europeni ai vremii. În 1930 stabilise recordul național de distanță zburând 2000 de kilometri între Londra și localitatea Tetevan din Bulgaria. Iar cu doar o lună înaintea morții se întorsese dintr-un raliu aerian, efectuat la bordul unui avion românesc de mici dimensiuni, pe ruta București -Saigon în urma căruia devenise primul român care reușise să traverseze Asia în zbor. Era în centrul atenției, adulat de protipendada vremii. Împătimit al curselor de cai de la Hipodromul Băneasa, prințul era adeseori invitat la tribuna oficială, unde era primit de însuși Carol al II-lea. Am putea spune că, după tiparele vremii, era un om perfect. Sau nu? Avea un mare viciu: drogurile. În numărul din 31 mai 1932, „Universul” titra: ,,Moartea aviatorului Ionel Ghica. Se crede că s-a intoxicat cu eroină’’. Un articol care detalia, pas cu pas, ultimele ore ale prințului-pilot. „După pariurile de la curse, în seara zilei de duminică, 29 mai 1932 orele 19.00, în plină vioiciune și bună dispoziție, tânărul Ghica pornește într-un grup, din care făceau parte avocatul Erlich, Dinu Toporanu, G. Ghenădescu, Ion Chițu și Dinu Frumușanu, spre localurile de petrecere ce le frequenta obișnuit, unde alcoolul și cocktailurile neîndestulându-i setea de senzații tari, a recurs la beția rece, a (h)eroinei. Astfel, după ce-și începe seara la Athénée Palace până către orele nouă, Ghica ajunge la restaurantul ,,Maxim’’ de la șosea unde rămâne până după ora trei. Apoi este dus acasă cu automobilul unui prieten. Nemulțumit, își scoate automobilul din garaj, trece pe la locuința lui Chițu, care-i dă heroină, apoi ajunge în localul ,,Zig-Zag’’, unde prizează cocaină, martorii declarând ulterior că pe masa lui au observat un plic din puternicul drog. Tot timpul, aviatorul a băut și a prizat eroină’. A continuat cheful la ,,Roata lumii’’, unde Ghica i-a declarat lui D.Frumușanu: ,,Am fost la Chițu și am luat eroină, dar nu îmi e frică, sunt tare’’. În zorii zilei, gașca de cheflii se sparge și unii dintre ei pleacă la Moși, automobilul fiind condus chiar de Ghica. Iată însă că, pe str. Radu de la Afumați, în apropiere de șos. ?ê?£tefan cel Mare, șoferului i s-a făcut rău, devenind foarte palid și capul îi căzuse pe o parte, iar mâinile îi erau reci ca ghiața și o șuviță de spumă îi brăzda bărbia. Scos rapid din mașină, a fost târât pe jos și așezat pe trotuar. Toporanu a alergat la un doctor din apropiere, dar cucoana acestuia a refuzat să-l primească. Când se întoarse, deja nu mai era nimeni. Ceilalți prieteni chemaseră gardianul din zonă, urcaseră muribundul în automobil și îl transportaseră la spital, nu înainte de a-l buzunări de o bancnotă de o mie de lei”. Dus la Spitalul Colentina, ctitorit în 1858 de unul dintre înaintașii săi, tânărul pilot a fost tratat chiar de directorul instituției, cunoscutul medic I. Mamulea, care ,,i-a administrat tratamente și antidoturi, însă otrava se generalizase, astfel că și-a dat sfârșitul în chinuri groaznice’’.
Ulterior, ancheta a fost coordonată de Al. Procop Dumitrescu, prim-procurorul Tribunalului Ilfov. Autopsia cadavrului a fost făcută la Institutul Medico-Legal ,,Mina Minovici’’, chiar de celebrul doctor Nicolae Minovici. La finalul anchetei concluzia procurorilor a fost că tânărul aviator era ,,un înfrânt al criminalei pasiuni a beției reci”.
Vasile Surcel
