De la Bruxelles a venit o veste care nu produce niciun fel de surpriză. Comisia Europeană ameninţă să suspende eliberarea fondurilor structurale destinate susţinerii integrării în cazul în care deficitul bugetar sare dincolo de limita admisă în UE: 3% echivalent PIB. Guvernul a proiectat un deficit bugetar de 2,8% şi Comisia Europeană se teme că, în condiţiile dezordinilor politice din România şi ale seriei de alegeri ce se anunţă, deficitul ar putea s-o ia razna, având îndeosebi în vedere măsurile de tip electoral ce vor fi adoptate, dintre care unele au şi fost luate, deşi seria de alegeri (europene, locale şi parlamentare) încă nu s-a declanşat.
Evident, pentru echilibrele economice, ameninţarea Comisiei Europene este un lucru bun şi salutar, mai ales dacă dezechilibrele vor fi generate de măsuri populiste în scopuri strict electorale.
Problema este că şi UE, ca şi FMI, n-are soluţii adecvate pentru situaţii specifice, cum este şi în cazul actual al României. Şi, pentru situaţia respectivă, gâtuirea deficitului bugetar – soluţia recomandată de FMI, brevetată şi însuşită şi de UE – este, pe de o parte, una antieconomică, iar, pe de altă parte, una incorectă şi imorală.
Problema cea mai gravă a României este nu deficitul bugetar, ci deficitul extern, absolut fabulos şi extrem de periculos, în stare să arunce în aer tot eşafodajul echilibrelor macroeconomice: inflaţia, cursul valutar, creşterea economică. Socoteala experţilor FMI şi, prin incidenţă, a celor de la UE este că, într-o asemenea situaţie, nu este cazul ca un deficit bugetar să se adauge problemelor, chiar dacă infrastructura publică şi socială – rutieră, feroviară, de sănătate, de educaţie etc. -, ca şi serviciile publice sunt în mare suferinţă. Aceste suferinţe să mai aştepte! Oricum, să nu se încerce cumva reducerea lor prin deficite bugetare! Ba, bugetele ar trebui să înregistreze chiar excedente, pentru a tempera indirect problemele generate de deficitul extern!
Evident, dacă deficitul extern ar fi provocat de sectorul public, restrângerea deficitului bugetar şi chiar trecerea la un excedent bugetar n-ar fi de comentat, justificându-se fără echivoc pentru a opri deteriorarea în continuare a situaţiei conturilor externe şi pentru a recupera consecinţele. Dacă însă – aşa cum este cazul de fapt în România – sectorul privat, şi nu sectorul public, este responsabil de degradarea conturilor externe, abordarea menţionată nu mai este în regulă. În primul rând, este o abordare antieconomică şi contraproductivă. Pentru că se combate un efect, lăsând cauza complet neatacată. Se depun, ca urmare, eforturi disproporţionat de mari pentru rezultate derizorii. Ba, mai rău, sectorul privat, văzând că nu este cu ceva taxat pentru ce este vinovat, ajunge de fapt încurajat să insiste şi mai şi pe linia pe care se află, angajându-se în consumuri sporite, pe baza a noi contractări de credite, deficitul extern crescând în cerc vicios. În al doilea rând, combaterea deficitului extern provocat de sectorul privat cu soldul bugetului public este o operaţiune profund incorectă, injustă şi imorală. Incorectă, pentru că nu este decât incorect de a pune pe unii să plătească oalele sparte de alţii. Injustă şi imorală, pentru că de fapt sunt puşi nevoiaşii să achite consecinţele consumului deşănţat al celor înstăriţi. Căci cine sunt de fapt responsabili de consumul din import?! În orice caz, nu nevoiaşii! Nu aceştia cumpără automobile scumpe din import, nu aceştia îşi înzestrează locuinţele cu obiecte sanitare din import, nu aceştia cheltuiesc în străinătate pe vilegiaturi şi cumpărături. Foarte bine, au bani, să cheltuiască oricât vor şi unde vor! Dar dacă, din cauza acestor cheltuieli, se strică un echilibru, măsurile ce se impun atunci să-i afecteze pe ei, şi nu pe alţii! Or, cine sunt beneficiarii serviciilor publice care tot sunt restrânse pentru limitarea deficitelor bugetare sau, şi mai şi, pentru întregistrarea de excedente bugetare: cei nevoiaşi! A restrânge serviciile publice – deja precare într-o ţară ca România – a reduce, deci, relativ sau chiar absolut, alocaţiile destinate educaţiei, infrastructurii sau sănătăţii pentru a combate deficite externe provocate de consumul din import al unor persoane sau firme private este strigător la cer!
