In dimineata zilei de 23 decembrie, la Otopeni au fost masacrate trei plutoane de militari in termen. 50 de tineri au murit si alti 13 au fost raniti. In premiera, doi dintre participantii la evenimentele din 23 decembrie, unul, -calaul-, celalalt, -victima-, reediteaza, fata in fata, cel mai neinteles moment al evenimentelor din Decembrie 1989: masacrul de la Otopeni.
Unul a tras, celalalt s-a adapostit. Dupa 12 ani in care nu s-au cunoscut, cei doi s-au privit zilele trecute in ochi. Amandoi au copilarit in Iasi, insa nu s-au cunoscut pana zilele trecute, cand s-au intalnit la redactia -Monitorului-. Unul dintre ei este Victor Halciug, care atunci era militar in termen la o unitate a Securitatii din Campina. Celalalt, Mihai Giubernea, servea tara intr-o unitate speciala de aparare a Aeroportului Otopeni, antrenandu-se pentru lupta cu teroristii. Mihai povesteste cum isi regla tirul indracit al pistolului-mitraliera impotriva -teroristilor-, care, de fapt, venisera sa-l sprijine in apararea aeroportului. Una dintre virtualele sale tinte era Victor, care, la randul lui, ii povesteste: -Am vazut cum un coleg a fost atins de glont in gat, imi amintesc cum horcaia. Mirosea a carne arsa si a pucioasa, se auzeau gemete…-.
Fata in fata, doi dintre participantii la evenimentele din 23 decembrie, unul -calau-, celalalt, -victima-, reediteaza cel mai neinteles moment al evenimentelor din Decembrie 1989: masacrul de la Otopeni. Unul a tras, celalalt s-a adapostit. Dupa 12 ani in care nu s-au cunoscut, Victor Halciug si Mihai Giubernea au avut ocazia sa se priveasca in ochi. In dimineata zilei de 23 decembrie, la Otopeni, au fost masacrate trei plutoane de militari in termen. 50 de tineri au murit si alti 13 au fost raniti. Toti acestia nu purtau decat vina ca sefii lor nu si-au putut sincroniza comenzile. Printre soldatii asupra carora a fost deschis focul se aflau sapte ieseni. Patru au murit, unul a fost ranit si doi au scapat ca prin minune de sub tirul incrucisat.
Antrenamente speciale
Unul dintre norocosi este Victor Halciug. In 1989, era militar in termen la o unitate a Securitatii din Campina. Dupa aproape trei luni de pregatire militara, soldatul Victor Halciug a depus juramantul de credinta. Fusese incorporat in octombrie, la fel ca si Mihai Giubernea. Ultimul servea patria intr-o unitate speciala de aparare a Aeroportului Otopeni, antrenandu-se pentru lupta cu teroristii.
Nici pregatirea soldatilor de la Campina nu era o treaba pentru domnisoare. -Chiar daca eram o companie de transmisiuni, faceam zilnic antrenamente de infanteristi. Sapam santuri, salt inainte, culcat, alarme in miez de noapte si foarte multe trageri. Antrenamente pentru lupta-, spune Victor Halciug.
Spre infern, cu cantec inainte, mars!
In saptamana de dupa 17 decembrie, ca toate unitatile militare din tara, si cea din Campina a intrat in alarma partiala de lupta. Alarmele de antrenament au fost substituite de o chestiune mult mai serioasa, care atenta la siguranta statului comunist: posibilitatea producerii unei revolte populare.
Pe 21 decembrie, trei plutoane de militari in termen de la unitatea din Campina au fost imbarcate in camioane si trimise la Bucuresti, pentru a ajuta la restabilirea ordinii. Printre ei era si soldatul Victor Halciug.
Cele trei plutoane plecate de la Campina au fost cazate la Baneasa, iar in dimineata zilei de 23 decembrie, in jurul orei 3.00, o noua alarma i-a pus in priza pe cei aproape 90 de militari. Tinerii au fost urcati in cele trei camioane si la ora 5.00 au plecat spre o destinatie necunoscuta. Doar ofiterii stiau ca se indreapta spre Aeroportul Otopeni, insa nici macar ei nu aveau habar ca acolo ii astepta infernul.
Dupa doua filtre ale MApN, camioanele au ajuns in fata drumului care ducea catre aeroport. Era ora 6.30 si doar cateva sute de metri ii desparteau pe acei soldati de gloantele confratilor lor. La iesirea de pe soseaua Bucuresti – Ploiesti, astepta un ofiter din trupele care pazeau aeroportul, pentru preluarea soldatilor veniti in ajutor. -Locotenentul-major Ionescu, de la paza aeroportului, s-a urcat in primul camion si apoi coloana s-a deplasat spre aerogara. La cateva secunde a fost deschis focul asupra primei masini-, spune Victor Halciug. El nu stie cine a tras primul, de fapt nici nu avea cum sa vada din ce directie se trage. Camionul acoperit cu prelata era o tinta foarte usoara pentru ostasii de la aeroport, in timp ce soldatii din camioane nici macar nu apucau sa vada de unde vine moartea. Momentul deschiderii focului l-a prins pe Mihai Giubernea pe undeva, prin spatele Aerogarii Noi. -Eram cu cativa colegi in post. Am auzit focuri de arma si am iesit repede sa vedem ce se intampla. Eram pregatiti sa facem fata unui atac, pe care il credeam, atunci, al teroristilor.-
Dezlantuirea inconstienta a zeci de guri de foc
Vazand ca toate unitatile de foc trag asupra camioanelor, impreuna cu ceilalti patru soldati, Mihai a armat pistolul mitraliera, l-a pus pe pozitia -foc automat- si a deschis focul in directia camioanelor. -Oricum, degeaba trageam. Distanta dintre noi si cele trei camioane era de peste 500 metri, iar noi nu puteam avea nici un control asupra rafalelor-. Totusi, pentru ca soldatii din TAB, cei de pe esplanada aeroportului si militarii de la cele trei -catele- trageau intruna asupra -teroristilor-, Mihai a continuat sa tina degetul apasat pe tragaci. Una dintre virtualele sale tinte era Victor, aflat in cel de-al treilea camion.
-Auzeam cum gloantele se izbesc de metal. Stateam pe bancute, aplecati, si ne rugam sa nu fim omorati -, povesteste Victor cum a trecut prin acele clipe de groaza. -Am vazut cum un coleg a fost atins de glont in gat, imi amintesc cum horcaia. Nimeni nu putea sa-l ajute. La un moment dat, camioanele s-au pus in miscare, insa in directia inapoi. Focul s-a intetit, iar primele doua erau deja ciuruite. A venit comandantul de pluton in spate, ne-a spus sa stam linistiti. Multi dintre soldati erau deja morti, iar focul nu mai contenea.-
Imaginea este descrisa cu sobrietate de Victor Halciug. In timp ce acesta povesteste, Mihai priveste in jos si isi face de lucru cu un pix pe hartie. Oare se simte vinovat?
Secunda, ca eternitate
Victor sustine ca atacul a durat aproximativ treizeci de minute, in timp ce Mihai este convins ca totul s-a terminat in cel mult trei minute.
-Nu se poate. A durat foarte mult, macar jumatate de ora. Sigur a durat jumatate de ora-, decreteaza Victor, insa Mihai stie ca nu este adevarat. Aplecat, cu capul intre picioare, apoi culcat pe un coleg omorat de gloante sau ascunzandu-se dupa trei cadavre – pana nu de mult colegi de catanie -, cele trei minute au insemnat pentru Victor Halciug o eternitate, cuantificata in -macar jumatate de ora-.
Dupa trei ore in care au depanat amanunte despre care nimeni nu ar vrea sa-si aminteasca, Mihai Giubernea si Victor Halciug si-au strans mainile cu zambetul pe buze. Barbatii de astazi, care in urma cu 12 ani ar fi facut orice ca sa se omoare unul pe altul, nu-i vor uita insa niciodata pe recrutii cu trei luni de pregatire militara care s-au luptat pe viata si pe moarte.
