În repetatele completări ale biografiei sale, solicitate pentru clarificarea necunoscutelor trecutului său, Dionis Patapievici, alias Denys Patapiewicz, alias Denis Patapicovici, criptonim "D. Pătrașcu, tatăl lui Horia Roman Patapievici, susținea, pentru a-și acoperi o parte din goluri, că ar fi fost concentrat în Germania, afirmație contrazisă ulterior de altele. În realitate, ascundea o altă parte întunecată a biografiei sale, încârligată ca o svastică pe fundul unui ponei.
Referințele unei prietene a primei sale soții, decedată în 1951, cu care, după schema de ansamblu a cazului, pare a fi format un cuplu informativ N.K.V.D.-ist la Viena, spun cu totul altceva: "Cunosc pe tov. Patapievici Dionisie, soțul fostei mele colege de liceu, Drăgan Odarka, din 1939, toamna. Ucrainean (…) foarte dușmănos, neînțelegător (…) La Viena, el a fost în serviciul Gestapo-ului (astea le știu de la ea), a câștigat foarte bine, a jefuit o mulțime de lume și și-a însușit o mulțime de lucruri. (…) În 1950, în urma unei discuții cu el m-am supărat… Nu ne-am mai văzut… am auzit că ea a murit… A decedat în urma unei grele suferințe (amănunte mi-a povestit mama ei), datorită răutății și neglijenței lui. Nu-i dădea medicamente, începea să o bată, când spunea că are dureri nu o credea. Mama ei a venit după aceea în București ca să crească copiii (n.n. – fiicele Lydia și Elena).
Mi-a povestit că de multe ori nu le dădea pensia alimentară și bunica trebuia să dea lecții de pian, ca să poată întreține acești copii. Am auzit că s-a însurat, are din nou un copil și pentru acest copil (n.n. – Horia-Roman) aduce cele mai mari bunătăți, iar pentru cele două fetițe orfane nu vrea să dea nimic".
Dintr-o adnotare a inspectorului de personal Dobrescu, reținem: "Patapievici Dionisie a fost interesat să moară (soția) pentru a nu se descoperi ce-a făcut în Germania". Într-adevăr, era singura persoană care putea deveni incomodă, dacă ar fi cedat permanentului stres al dedublării existențiale. Ceea ce este posibil să se fi întâmplat…
Legenda pusă în circulație, privind internarea din Germania, a fost infirmată într-o împrejurare chiar de D.P. Astfel, cu ocazia pregătirii în vederea obținerii carnetului de conducător auto, a afirmat că nu are emoții, deoarece a avut carnet de conducere în Germania (Austria – Al Treilea Reich), unde a circulat, aproape tot timpul, pe mai multe tipuri de mașini.
Deși grijuliu în a indica numeroase persoane care să se poată referi asupra diferitelor etape și perioade ale vieții și activității sale, nici măcar accidental nu a menționat vreo persoană dintre cele care ar fi putut cunoaște aspecte negative compromițătoare. În anii petrecuți în Germania (Austria), D.P. s-a aflat, ca și fiul său peste ani, în legătură cu legionari fugiți din România după rebeliune. Pe de o parte, îi supraveghea din însărcinarea Gestapo-ului, iar pe de altă parte, tot ca și fiul său, ulterior, și a N.K.V.D.-ului.
După retragerea armatei germane din Austria și încetarea activității Gestapo-ului, D.P. nu a fost epurat, asemenea altor camarazi, ci a fost preluat imediat, în Viena, ca "translator poliglot", de Comandamentul Militar al Armatei Roșii. Concomitent, devine membru activ al Partidului Comunist din Austria, agitator ce atrage atenția autorităților (vom vedea și ce interes avea!) și urmează în același timp cursurile Înaltei Școli pentru Comerț Mondial. Aici își susține licența cu lucrarea apologetică "Banca de Stat și sistemul bancar al U.R.S.S.", despre care afirma că a fost un act științific temerar, deoarece "a popularizat mărețele realizări sovietice într-o țară burgheză". De aici și până la infiltrarea în inima secretelor Băncii de Stat a României nu are decât un pas…
După epurarea aparatului polițienesc austriac de către serviciile de informații militare sovietice, D.P. a fost transferat la Poliția din Viena. În anul 1948, potrivit afirmațiilor sale, are neplăceri, simțindu-se supravegheat de autorități, deoarece era un militant prea activ al Partidului Comunist din Austria și al Asociației Austria-U.R.S.S. Drept urmare, se adresează Misiunii României și Delegației române pentru repatrieri, solicitând efectuarea formalităților pentru stabilirea în România, unde a aflat că puterea sovietică a instaurat un regim democratic liber, în care se va putea manifesta și afirma potrivit convingerilor sale.
Afirmațiile sale privind urmărirea și persecutarea de către autoritățile austriece sunt perisabile. Era omul sovieticilor, iar influența lor era, în acel moment, indiscutabilă. Motive pentru a fi în atenția autorităților existau: comportamentul avut ca membru al Gestapo-ului și conspirațiile uneltite de filiala vieneză a Kominternului, al cărui membru activ era, împotriva securității și neutralității Austriei. În subsidiar, nu pot fi excluse unele abuzuri în rechiziționarea de bunuri și valori pentru uzul Armatei Roșii, care ar fi fost deturnate în alte scopuri, ceea ce ar fi determinat păgubiții să se îndrepte împotriva funcționarilor corupți ai Administrației Militare Sovietice. Nu este lipsit de semnificații faptul că D.P, imediat ce a venit în București, și-a achiziționat un apartament, singur pe etaj, la prețul de 100.000 lei, de la proprietarul Godel Ofner. Secția financiară a evaluat apartamentul la 150.000 lei, iar ulterior, când au apărut suspiciuni cu privire la proveniența banilor, l-a trecut pe numele fiicelor.
Dionis Patapievici nu era cetățean român. Pentru a obține cetățenia, invocă Legea nr.162 din 29 mai 1947, care declară cetățeni români pe toți cei care, ei sau părinții lor, au locuit în 1920 pe teritorii supuse jurisdicției statului român. Nu există dovada renunțării la cetățenia sovietică. Este, însă, simptomatic, cum cel care a renegat autoritatea statului român înțelege să uzeze tocmai de această autoritate, care după cum relatează unchiul său, avocatul Liubomir Patapievici, cu domiciliul în orașul Agnita, "pentru tovarășul Patapievici a adus numai zile negre, iar tatăl său, Leonida Patapievici, a fost chiar arestat pentru motivul de loialitate față de statul sovietic". Este justificată întrebarea dacă ucraineano-polonezul D.P. a ales România în locul Ucrainei sau al Poloniei din anumite convingeri ori s-a conformat unui ordin de misiune?
Odată stabilit în România, cu mulți bani și bunuri de valoare – bijuterii, obiecte de artă, tablouri, blănuri, albume filatelice etc. – D.P. încearcă recunoașterea apartenenței politice pe baza carnetului de membru al Partidului Comunist din Austria, dorință ce nu i s-a împlinit.
Pe baza unor recomandări din Austria, se prezintă profesorilor Mladenaltz și Marin Lupu (Marcel Wolfowitz), primul – decan la Academia Comercială, celălalt – vicepreședinte al Institutului de Studii Economice și Planificare, dar și al Băncii de Stat al Republicii Populare Române, fiind acceptat apoi ca asistent universitar, iar Lupu îl va angaja,concomitent, inspector, apoi șef de serviciu și consilier la Banca de Stat.
Marin Lupu va exploata poliglotismul lui D.P. în scrierea operei sale științifice (primul curs de istorie a economiei naționale), dublându-i postul de asistent cu cel de bibliotecar documentarist.
Potrivit criteriilor contrainformative ale Securității, D.P. ar fi trebuit preluat imediat după repatriere în procedurile de "debriefing", pus sub o strictă supraveghere și în carantină ideologică. Nimic din acestea. Consilierii sovietici și protecția nomenclaturiștilor kominterniști l-au exceptat de la reguli, dar nu și de emoții și neplăceri. Serviciul de Cadre al Băncii de Stat, prin vigilența și fermitatea unui anume Dobrescu (n.n. – oare un ofițer acoperit?), permanent suspicios, era parcă anume programat să verifice sistematic rezistența legendei de acoperire, solicitându-i suplimente de autobiografie, clarificări și căutând persoanele care să poată oferi referințe credibile.
Odată cu plecarea consilierilor sovietici din Ministerul Afacerilor Interne și înlocuirea alogenilor din conducerea structurilor Securității, Dionis Patapievici a fost imediat inclus în verificări de contraspionaj și clarificare a activității sale în cadrul Gestapo-ului din Viena. Ofițerul de caz i-a fost student la Academia Comercială. Natura relațiilor dintre ei și ascendența profesorului asupra fostului student au influențat imparțialitatea, obiectivitatea și probitatea profesională a verificărilor, dar mai cu seamă a interpretării și evaluării faptelor.
Agenții din categoria "ilegali în obiective" utilizau procedee fotografice pentru culegerea, fixarea și prelucrarea informațiilor, dar și pentru realizarea legăturii impersonale. D.P. era un pasionat fotograf "amator". D.P. avea, la un moment dat, o familie de șapte persoane. Cumulul inițial de funcții și salarii nu mai exista. Soția avea un salariu modest. El, cu prudență și discreție, era un rafinat și deocheat petrecăreț. În 1965 dispune de resurse pentru achiziționarea unui autoturism "Renault major 10". Deși a avut posibilitatea unei promovări, a unei mai mari independențe profesionale, cu salariu atractiv și alte facilități, nu a acceptat să plece din Centrala Băncii de Stat. Pentru păstrarea locului de muncă și a orizontului de acces la informațiile vitale privind politicile monetare, fundamentarea balanțelor de venituri și cheltuieli, planificarea circulației monetare ș.a., împotriva felului său de a fi, D.P. evită orice situație care i-ar fi putut influența stabilitatea și continuitatea profesională.
Mai multe surse ale contrainformațiilor economice din obiectivul "Banca de Stat" îi semnalează curiozitatea, curtoazia arătată secretarelor vicepreședinților care manipulau documentele sensibile, vizitele frecvente la compartimente centralizatoare de informații secrete din Comitetul de Stat al Planificării și ministerele economice, dar și profunda sa interiorizare și imposibilitatea descifrării adevăratelor sale trăiri.
În evenimentele "contrarevoluționare" din anul 1958, soldate cu arestarea ministrului de finanțe Aurel Vijoli, D.P., ca șef al Serviciului Circulației Monetare din Direcția Planificării Economice a Băncii de Stat, a fost în tabăra celor care au înfierat imitarea de către ministrul Vijoli a metodelor burghezo-liberale titoiste. Nici nu se putea altfel din partea autorului lucrării propagandistice "Banca de stat și sistemul bancar al U.R.S.S".
D.P. nu lipsea din niciun colectiv care genera ori înmormânta probleme, dar consuma întotdeauna informații sensibile de primă mână, chipurile pentru a prăgati marile decizii de politici bancare. Unii nu vedeau cu ochi buni omniprezența sa, dar întotdeauna se găsea cineva important care să spuna că "este bine ca tov. Patapievici să facă parte din colectiv, deoarece este și translatorul întotdeauna prezent la întâlnirile cu delegațiile C.A.E.R. și din U.R.S.S."
Nici completările biografiei și nici investigațiile specializate nu au lămurit cum l-a urmat în străinătate prietena sa din primul an de facultate, Odarca Drăgan, cu care s-a căsătorit, probabil la Viena. Analiștii de contraspionaj care au reevaluat cazul au remarcat similitudinea cu alte cazuri, ceea ce le-a oferit o ipoteză de lucru plauzibilă; un cuplu informativ. Deși nu a rezistat, aparent din "cauze naturale", scopul său a fost atins. A susținut biografia și a motivat acțiunile lui Dionis P. în periplul său de la Cernăuți la Viena și, ulterior, la București, în inima secretelor bancare ale României.
Olga Drăgan, mama primei soții, avea cunoștință de apartenența lui Dionis P. la o organizație naționalistă ucraineană. Îi admirase puternicele sentimente și idealuri naționaliste și-l dezavua pentru trădarea lor. Este un element deosebit de important. Naționaliștii ucraineni erau vânați de către Departamentul Operațiunilor Executive (n.n. – lichidări fizice) în întreaga lume. D.P. să fi fost, oare, o "coadă a topoarelor" N.K.V.D.-ului?
Olga Drăgan sesizase nu numai trădarea idealului naționalist ucrainean, ci și grija sa exagerată pentru păstrarea poziției profesionale în bancă. În fond, după cum chiar el a afirmat, "prin munca ce o duc, cunosc cele mai mari secrete ale economiei țării într-un orizont strategic de 15-20 de ani, fiind, în fapt, unicul detonator al întregului volum de date secrete, în timp ce toți ceilalți înalți funcționari cunosc doar ceea ce privește departamentele lor. Dacă eu aș trăda, trădarea mea s-ar multiplica de câteva ori cu coeficientul importanței informațiilor".
Totuși, Dionis P. era permanent frământat și nemulțumit. Se considera marginalizat politic, domeniu în care avea ambiții, dar nu i s-a echivalat și calitatea de membru de partid și nici nu a fost primit în P.M.R., ulterior P.C.R. Era oarecum nedumerit de această neîncredere, cu atât mai mult cu cât de la Securitate primea anual avizul de acces la documente strict secrete de importanță deosebită. El nu știa, însă, că documentele puteau fi și contrafăcute în scopuri de dezinformare/influențare a spionajului statelor/băncilor interesate de informațiile respective.
După șapte ani, "double crosse"-ul din acțiunea de contraspionaj "D. Pătrașcu" a primit rezoluția: "închis cu menținerea în evidență pasivă".
Se redeschide, însă, fila nouă a tradițiilor familiei. Atacul deschis, chiar dacă repliat ulterior, al Hertei MŸller, la onorabilitatea șefului I.C.R., Horia-Roman Patapievici, poate fi, deopotrivă, o sancțiune pentru un act de trădare, dar și o manevră de conspirare/deconspirare a legăturii cu vreun "institut cultural" afiliat pe lângă un serviciu de spionaj. În spionaj-contraspionaj, toate întâmplările și faptele sunt ambivalente. Ceea ce este trădare pentru o parte este eroism în tabăra adversă. Că "Micul FŸhrer de Buzău" nu poate fi decât într-o tabără adversă României este loc comun.
Istoria acestei întâmplări ne oferă suficiente elemente pentru a putea înțelege apetența lui Horia-Roman Patapievici de a-l imita în fizionomie, gesturi și atitudini pe caporalul Adolf Hitler. Pentru apucăturile sale de călău al culturii române și fecaloidizarea limbajului public, Horia-Roman Patapievici, demn descendent al unui gestapovist-enkavedist, merită numele de serviciu de "Micul FŸhrer-Komisar" al culturii române.
Odată cu devalizarea de către C.N.S.A.S. a arhivelor Securității, atât B.N.D.-ul cât și succesorii N.K.V.D.-ului au reconsiderat cazul lui Dionis Patapievici și au regândit ceea ce rezervaseră fiului său. În firul de continuitate a tradițiilor înaintașului său, agentul sovietic cu trei nume, Horia-Roman Patapievici, omul cu trei fete, care aleargă pe urmele tatălui său cel puțin prin darul minciunii, se află doar la stadiul promițătoarelor începuturi. Asta dacă nu se trezește la timp președintele I.C.R. și al României, Traian Băsescu…
