Dosarul fraților Tate readuce în discuție incriminarea neînțeleasă de mulți din Codul Penal românesc pentru infracțiunile de trafic de persoane și proxenetism. Crezând că dacă împarte șpăgi în stânga și în dreapta, va fi ocolit de brațul lung al legii, Tate și-a zis că iubitele lor care fac videochat nu reprezintă un pericol pentru libertatea lui, acesta învățându-și discipolii să nu folosească în activitate femei cu care nu întrețin relații sexuale. Însă Tate a ignorat realitatea din justiția românească, obligată să aplice legea în forma decisă de Parlamentul României și considerentele obligatorii ale Deciziei CCR 704/2021 unde judecătorii au consemnat că voința legiuitorului a fost să nu excepteze soțul sau concubinul de la definiția infracțiunii.
Un bărbat din județul Argeș a fost trimis în judecată pentru proxenetism pentru că și-ar fi convins, nu prin constrângere, soția să practice legal prostituția în străinătate, el rămânând în țară să aibă grijă de copii.
În România infracțiunea de proxenetism este definită de Codul Penal ca fiind determinarea sau înlesnirea practicării prostituției ori obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției, majorându-se pedepsele dacă determinarea este prin constrângere sau dacă e vorba de membri de familie sau care conviețuiesc cu prostituata.
Condamnare cu executare pentru soțul proxenet
Argeșeanul a sesizat CCR susținând că „obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției” de către soția sa nu poate fi o infracțiune deoarece „norma penală criticată se află în coliziune cu dispozițiile Codului civil referitoare la relațiile de familie, incluzând drepturile și obligațiile reciproce ale soților, precum și obligația părinților de a-și întreține copiii” și că astfel se și îngrădește accesul la instituția căsătoriei pentru prostituate deoarece cheltuirea banilor comuni ai soților s-ar concretiza în proxenetism, în forma „obținerii de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției”.
CCR însă a respins susținerile soțului proxenet care a și fost condamnat la 4 ani și 4 luni de închisoare cu executare și i-au fost confiscate extins sumele de 64.639 euro, 14.608 lei şi 9009 CHF.
CCR susține că incriminarea apără bunele moravuri în relațiile de conviețuire socială, inclusiv în relațiile de familie
Curtea Constituțională a motivat în decizie și că dacă dorea, Parlamentul excludea soții și/sau concubinii din definiția infracțiunii de proxenetism. Iată argumentele judecătorilor CCR:
„14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că elementul material al laturii obiective a infracțiunii de proxenetism se poate realiza prin una dintre următoarele trei acțiuni distincte prevăzute de art. 213 alin. (1) din Codul penal, și anume determinarea practicării prostituției, înlesnirea practicării prostituției și obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe persoane. Varianta-tip a infracțiunii reia varianta-tip a incriminării cu aceeași denumire marginală din art. 329 din vechiul Cod penal, cu unele modificări de ordin semantic realizate prin utilizarea unor termeni și sintagme noi, și anume „determinarea” în loc de „îndemnul”, „obținerea de foloase patrimoniale” în loc de „tragerea de foloase”, „una sau mai multe persoane”în loc de „o persoană” (cu referire la practicarea prostituției). Acțiunea de determinare reprezintă, în fapt, o instigare, în sensul art. 47 din noul Cod penal, iar acțiunea de înlesnire constituie, la rândul ei, o modalitate a complicității, potrivit art. 48 din același cod, cu diferența majoră față de vechea reglementare că fapta determinată sau înlesnită, și anume prostituția — care era incriminată în art. 328 din Codul penal din 1969 —, nu mai reprezintă infracțiune potrivit noii legislații. Așadar, faptele de participare la prostituție sub forma instigării sau complicității sunt incriminate distinct ca fapte autonome în raport cu care ar putea exista acte distincte de participație. În completare, „obținerea de foloase patrimoniale” este reglementată atât ca scop al infracțiunii de proxenetism, cât și ca modalitate distinctă de săvârșire a infracțiunii.
15. În aceste condiții, Curtea constată că rațiuni de politică penală — referitoare la asigurarea protecției persoanelor vulnerabile față de faptele de exploatare a acestora prin practicarea prostituției — au impus legiuitorului să incrimineze, în continuare, proxenetismul, atât în modalitățile normative simple de la art. 213 alin. (1) din noul Cod penal, cât și în modalitățile agravate reglementate la alin. (2) și (3) ale aceluiași articol, valoarea socială ocrotită fiind diferită față de cea avută în vedere de Codul penal anterior. Astfel, Codul penal din 1969 prevedea infracțiunea de proxenetism în titlul IX din Partea specială — „Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială”, la capitolul IV — „Alte infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială”, în timp ce în noul Cod penal incriminarea faptei de proxenetism a fost adusă în titlul destinat protecției persoanei, care este titlul I din Partea specială a Codului penal — „Infracțiuni contra persoanei”, printre infracțiunile care se referă la exploatarea persoanelor vulnerabile, având reglementarea în capitolul VII — „Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile” (în acest sens este Decizia nr. 874 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 7 martie 2016).
16. Pornind de la grupul de infracțiuni în cadrul căruia a fost inclusă fapta de proxenetism în noul Cod penal, Curtea constată că obiectul juridic principal al acestei infracțiuni constă în relațiile sociale referitoare la atributele fundamentale ale persoanei, relații care presupun procurarea mijloacelor de existență prin muncă, în condiții de respect pentru regulile de morală și de asigurare a demnității umane, cu excluderea oricăror acte de dobândire a unor foloase patrimoniale din practicarea prostituției de către o altă persoană. În aceste condiții, Curtea constată că sunt neavenite susținerile autorului excepției potrivit cărora norma penală criticată se află în coliziune cu dispozițiile Codului civil referitoare la relațiile de familie, incluzând drepturile și obligațiile reciproce ale soților, precum și obligația părinților de a-și întreține copiii, în condițiile în care valoarea socială protejată de legiuitor prin incriminarea infracțiunii de proxenetism este tocmai apărarea bunelor moravuri în relațiile de conviețuire socială, incluzând relațiile de familie, și asigurarea licită a mijloacelor de existență. De altfel, scopul căsătoriei este declarat, în mod expres, în alin. (2) al art. 259 din Codul civil, invocat de autor, acesta fiind întemeierea unei familii. Uniunea se realizează prin consimțământul celor care se căsătoresc și, odată realizată, ea este reglementată de normele legale în materie, așa încât Curtea reține că susținerile potrivit cărora textele criticate aduc atingere dispozițiilor referitoare la viața intimă, familială și privată din Legea fundamentală sunt neîntemeiate. În plus, cu privire la raportarea de către autorul excepției a normei penale atacate la prevederile din Codul civil, Curtea reamintește că, în jurisprudența sa, a statuat că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale pretins violate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Legii fundamentale.
17. Totodată, Curtea constată că subiectul activ al infracțiunii de proxenetism nu este calificat, putând fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale, inclusiv un membru de familie (de pildă, soțul persoanei care practică prostituția), și care obține foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției, în condițiile în care legiuitorul nu a exclus aceste persoane din sfera ilicitului penal în materia săvârșirii infracțiunii de proxenetism. De altfel, atunci când legiuitorul a dorit protejarea relațiilor de familie în detrimentul tragerii la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, a reglementat cauze speciale de nepedepsire, aspect ce nu se regăsește în cazul infracțiunii de proxenetism.
18. În aceste condiții, Curtea constată că norma penală criticată este reglementată cu suficientă claritate și precizie, interpretarea ei în ansamblul actului normativ din care face parte relevând cu claritate voința legiuitorului. De asemenea, câtă vreme norma penală criticată nu operează nicio distincție între subiectele de drept supuse incidenței sale, susținerea pretinsului său caracter discriminatoriu este lipsită de temei și nu poate fi primită. În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin textul de lege criticat, a dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție, Curtea reține că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât prevederile legale supuse controlului de constituționalitate constituie norme de drept penal substanțial, iar standardele dreptului la un proces echitabil se asigură prin dispozițiile dreptului procesual penal. Totodată, Curtea constată că dispozițiile constituționale privind libera circulație nu sunt incidente în cauză.”
