Nouă state din cele 27 membre ale Uniunii Europene şi-au manifestat în cadrul unei scrisori comune adresate Comisiei de la Bruxelles dezacordul faţă de separarea activităţilor de producţie, comercializare şi transport în domeniul electricităţii şi gazelor. -Separarea gestiunii reţelelor de cea a vânzărilor de energie, intenţionată de Comisia Europeană, nu şi-a dovedit utilitatea-, susţin în scrisoare cele nouă ţări: Franţa, Germania, Austria, Bulgaria, Slovacia, Cipru, Grecia, Luxemburg şi Letonia.
Acest demers, care are greutatea unei susţineri din partea Franţei şi Germaniei, intervine după un şir de evenimente tensionate din cadrul Uniunii Europene şi are probabil semnificaţia încheierii unui capitol. Dl Barroso vizează o înaintare către o unificare a pieţelor naţionale, acum separate, în domeniul energetic, ca o condiţie a dezvoltării unei politici comune în materie, care acum lipseşte. Domnia sa consideră aceasta ca o necesitate, în condiţiile dependenţei crescânde de aprovizionările cu petrol şi gaze din exterior (îndeosebi cu gaz rusesc) şi o vede realizându-se printr-o liberalizare pronunţată a pieţei. Vectorul ar urma să-l constituie separarea activităţilor de producţie de activităţile de transport şi distribuţie, ceea ce ar permite o mai mare deschidere a fiecărei pieţe naţionale pentru furnizorii de pe alte pieţe, precum şi o formare a preţurilor în regim concurenţial.
Aceste reforme ar însemna însă o dezmembrare a actualelor mari companii din sectorul energetic al principalelor ţări UE, care sunt toate organizate pe principiul integrării verticale, reprezentând practic nişte monopoluri naţionale puternice, cu decizie exclusivă în stabilirea preţurilor pentru consumatori, căci ele deţin şi producţia, şi importul, şi transportul, şi, practic, şi distribuţia energiei.
Natural, marii oponenţi la intenţiile preşedintelui Barroso, care de altfel nu prea are susţinători în domeniu, sunt chiar aceste monopoluri: giganţii germani E.ON şi RWE, coloşii francezi EDF şi Gaz de France, dar şi companiile -surori- de prin alte ţări, care argumentează, nu fără temei, că, tocmai prin forţa lor actuală şi caracterul integrat al structurii lor – ce ar fi puse în pericol de o dezmembrare decisă prin reglementări – ele reuşesc să fie parteneri cu un cuvânt de spus ai unor furnizori externi care constituie monopoluri get-beget, cum sunt companiile controlate de statele lor de baştină, ca Sonatrach-ul algerian sau Gazprom-ul rusesc, care, în plus, n-au absolut nicio intenţie să se -dezintegreze- pentru o prezumtivă şi presupus benefică liberalizare.
Cu susţinerea Franţei şi Germaniei în spate, demersul menţionat al celor nouă ţări nu poate mira. Mai ales că, la recenta reuniune la nivel înalt care a reuşit să deblocheze noul tratat constituţional al UE, s-a convenit, la insistenţele Franţei, ca acesta să nu mai includă principiul liberei concurenţe ca unul dintre obiectivele cheie ale organizaţiei, pe considerentul că libera concurenţă nu poate fi un obiectiv, ci eventual doar un mijloc de atingere a obiectivului pe care nu-l poate constitui decât prosperitatea economică. Realitatea mult mai prozaică era însă că miza nu o constituiau principiile, ci controlul în domeniul crucial al energiei, căruia ţări precum Franţa sau Germania îi acordă o importanţă primordială. Germania sau Franţa nu vor consimţi niciodată să cedeze controlul lor naţional asupra propriilor sisteme energetice, a căror cheie o reprezintă companiile naţionale integrate, indiferent dacă având capital public sau privat autohton.
România este lipsă la apel în demersul cu pricina. Nici n-avea cum să participe. Nu numai pentru că România n-are vreo strategie sau măcar vreo părere în domeniu, dar se află în chestiune în poziţia penibilă de cobai rămas după experiment cu buza rău umflată.
În cadrul negocierilor de aderare, ca o condiţie a apartenenţei la UE, s-a impus României să accepte a experimenta pe pielea sa, precum cobaii, reguli şi reglementări ce i-au fost prezentate ca fiind comune, ale pieţei unice, dar care nu operau de fapt, reprezentând mai degrabă nişte proiecte nici măcar împărtăşite de toţi membrii de atunci ai UE. Acum, România le aplică, în timp ce corifeii UE nici măcar nu se gândesc cumva să facă acest lucru. La presiune externă, sistemul integrat de sub egida fostului RENEL a fost dezmembrat şi ceea ce a rezultat mai rentabil din separare (respectiv distribuţia) a fost vândut la străini. Piaţa a fost liberalizată. Şi liberalizarea se rezumă la faptul că intermediari preiau energia produsă ieftin (hidro şi nucleară), vânzând-o scump la consumatorii mari, în timp ce consumatorilor mici, îndeosebi celor casnici, nu le rămâne decât a cumpăra energia produsă scump în termocentralele neperformante.
Nu numai că statul român a pierdut pârghiile de control în economie, devenind o frunză în bătaia vânturilor atât de agresive din energetica regiunii, dar consumatorii români trebuie să plătească printre cele mai mari tarife la energie din Europa la cele mai mici venituri din Europa. Şi facturile cresc şi iar cresc! Păi, treabă-i asta?!
