Viața de artist nu e lesne de trăit. De când se știe, intelectualul român, în special scriitorul, a fost înhămat la teleguța Puterii, fie direct, precum cronicarii moldoveni, fie prin intermediul instituției de cult religios, al vreunei publicații, asociații, cenaclu, uniuni, edituri, fundații cultural-științifice ori al unui partid politic. Înainte ca hoardele comuniste să descalece de pe tancurile sovietice, scriitorii patriei erau stimulați să-și vadă de-ale lor, adică să scrie, cu ajutoare primite în funcții bine remunerate ori premii în obiecte și laude.
După descindere, partidul unic a aflat de la consilierii sovietici cât de importantă e forța cuvântului (ce a fost revoluția bolșevică altceva decât o seamă de orori teroriste înveșmântate în fraze sforăitoare?). Pentru a rezolva posibila amenințare, conducerea superioară de partid și de stat a aplicat două tactici majore: suprimarea fizică a intelectualului ori înregimentarea sa fie în oastea propagandei de partid, fie în cea a colaboratorilor Securității (de regulă, complementare). După ce elita intelectuală a patriei a fost decimată (prin emigrare, Canal ori compromis), strategii alfabetizați ai partidului au decis că o bucată de zahăr fluturată din când în când pe sub nasul intelectualului român nu ar aduce niciun prejudiciu.
Cei care cântau partidul erau copleșiți cu onoruri, vile confiscate de pe la boierii alungați, sejururi gratuite în stațiunile montane ori de pe însoritul litoral, butelie plină la scară, limuzină cu șofer și acces la fonduri aproape nelimitate prin uniunile de creație. Oleacă lichea să fi fost, trai neneacă pe banii mulțimii pe care erai pus s-o prostești! Chiar și pentru cei deficitari la texte festiviste, dar iute susurând în tonul discret al notelor informative, se găsea câte un ciolan de ros. Un semipoet ieșean și-a explicat cândva visul de mărire literară: să ajungă membru al Uniunii Scriitorilor, ca să poată merge pe la diferite cenacluri sătești, să bea și să mănânce pe rupte (visul i s-a împlinit, azi e alcoolic).
În cadrul programului "democrația de partid", fuseseră organizate două tabere: a scriitorilor pupători de mână comunistă (conduși de Eugen Barbu) și a celor "demni", recunoscuți prin aceea că erau lăudați de la microfonul Europei libere ca manifestând curaj și eleganță (reprezentați de Nicolae Manolescu și Augustin Buzura). De primii se știa de pe atunci cât sunt de ticăloși (calitate ce nu a fost dezmințită în condiții democrate); despre cei din tabăra "demnilor" s-a aflat ce hram purtau abia după evenimente (când dosar după dosar au căzut din înalturi la picioarele mulțimii uluite: Alexandru Paleologu, Ștefan Augustin Doinaș, Mircea Iorgulescu, Darie Novăceanu, Augustin Buzura, Eugen Uricaru etc.). Despre minusculul grup format din creatori fără dare de limbă de lemn la fundul partidului iubit nu are rost să mai vorbim: ei sunt în continuare înjurați de membrii ambelor brigăzi, chiar dacă vremurile s-au schimbat (termen de referință: Paul Goma).
Securitatea a văzut că nu-i rea colaborarea cu scriitorii sârguincioși întru cretinizarea maselor de la fața locului, așa că și-a frecat palmele și a înființat Asociația România, care să se ocupe de emoțiile patriotice ale românului de pretutindeni, cât și de foamea sa pentru buna literatură de propagandă nostalgistă. Numai cei mai curați dintre cei mai recuperați scriitori aveau dreptul să colaboreze la publicația "Tribuna României", unde, probabil, și femeia de serviciu avea grad de căpitan (bunul de tipar era dat de generalul Pacepa, adjunct al DIE, serviciul de spionaj și diversiuni externe al patriei ceaușe).
Deci așa, până la urmă, carevasăzică: Cârmaciul s-o rostogolit cu elicopterul, sistemul a fost dislocat cu kaghebeul, artiștii odioși și-au avut momentele lor de panică și de scuipat, din câțiva pumni, țara s-a trezit la o nouă realitate. Cum minunile nu au viață lungă, patria a adormit repede la loc. Dar democrația de partid a fost extinsă, la fel și cea a breslelor subordonate în peisaj. Din cenușa vechii instituții de îmbrobodit exilul, Ion Iliescu a ctitorit mândra Fundație Culturală Română, pusă sub președinția lui Augustin Buzura (care purta în raniță de mic bastonul de colaborator). În 2003, instituția este rebotezată cu numele a ceea ce azi nu ne mai oprim să admirăm câte scandaluri produce în presa de specialitate: Institutul Cultural Român. După ce Traian Băsescu a venit la putere, numitul Buzura a fost schimbat cu numitul Patapievici (care nu va face azi ținta niciunui atac vicios, politic ori doar "manipulatoriu și fals").
Ce e rău în toate acestea? Într-o țară în care cotidianul "Adevărul" a numărat peste 50 de limuzine Rolls-Royce noi-nouțe și 150 de Bentley, în care averea demnitarului crește precum nasul lui Pinocchio la detectorul de minciuni, iar Adrian Năstase dă cu tifla legilor bunului-simț cu ajutorul forului legislativ în văzul lumii, de ce n-ar avea și intelectualul sărac dreptul la ciubuc? Iar cei mai înstăriți, la călătorii în străinătate, contracte de editare finanțate de la București, marketing pe banii… ei, na… celor puși să-i distribuie în numele… cum îi spune… Când criteriul artistic este atât de vag, înlocuirea lui cu legătura de haită este salutară și de înțeles până la un punct nevralgic. Ce constituie un rău cu adevărat primejdios este că intelectualii stipendiați de ICR se comportă ca niște mercenari ai foamei și ies cu ghioaga la drumul mare în sprijinul canoanelor pe care le detestă.
Să fi fost menirea ICR de a șantaja și de a ține în subordine prezidențială ceata artiștilor flămânzi cu potențial guraliv? După ce Traian Băsescu a redat demnitatea presei, înjurând-o mai cu elan pitoresc decât predecesorii, acum se lucrează cu folos la retrocedarea în natură turistică a demnității intelectuale a patriei, pe ochi frumoși.
Cine s-a luat de gafele (ca să nu le spunem: crimele, ororile, ciocoismele) conducerii ICR s-a luat de toți beneficiarii instituției de azi și de cei ce mâine vor râde la Soare (căpitanul). Cine s-a luat de ei s-a luat de, în ordine: patrie, artă, inteligență, bun-gust, stabiliment, servicii secrete, istorie, civilizație. Criticii lor: naziști care acum se îneacă de la o mică svastică, perverși care se împiedică de-un făluț, atei care deplâng batjocorirea religiei, naționaliști care au fugit din patria natală și ziariști care l-au asasinat pe Ioan Petru Culianu (lui ce i-ar mai fi plăcut de excursia cărturarilor SIE în Germania, cât și de nivelul artistic al stupizeniilor expuse pe Hudson!). Notă pentru un apărător: Când oamenii Securității (să nu uiți, maestre Perjovschi!) l-au asasinat pe I.P. Culianu, publicației "New York Magazin" îi mai trebuiau cinci ani până să se înființeze.
Uneori contează cauza, alteori, mijloacele. Câteodată, niciuna. Atât de bine au fost transpuse idealurile intelectualilor ceaușini în clonele lor democrate, încât nu mai înțelegi ce vor, decât goana după bucățica lor de mămăligă bugetară. Printre avocații de sezon ai ICR am depistat indivizi care și-ar vinde și mama pentru o excursie în Filipine ori o bursă în Spania și care îi disprețuiesc atât pe artiștii grafitieni expuși, cât și pe securiștii savanți. Nu e normal ca acum să sară ca un câine credincios în apărarea lor, de dragul profitului de mâine? Nu ar trebui să fie, cu niciun chip, dar uite că se întâmplă.
E o crimă să-ți trădezi prietenii, să-ți torni colegii, să devii o lichea pentru un pumn de bilete de tren. Dar e o cumplită greșeală strategică să-ți abandonezi crezul artistic de dragul unei instituții care mâine s-ar putea să cadă în mâinile unui creator aflat în slujba unui partid rival, căruia să-i placă primitiva pictură flamandă și somnolentul Brahms, nu doar șmecheria iute și prestigiul academic cu gust rânced de dosar secret.
24 August 2008
