„Sunt puternică și credibilă, cea mai credibilă dintre candidați. Cuvântul meu are mare greutate și pe plan european. Eu nu mint ca Ponta, nu am mințit niciodată, nu sunt coruptă ca Năstase, nu urăsc America și Europa ca Antonescu, nu mă lepăd de Schengen, nu îmi bat joc de Justiție ca Voiculescu.“. Cuvinte pline de patos care, rostite de la tribuna Convenției PDL încercau să ne convingă că, lupta cu marea corupție din România, exigența pentru o moralitate ireproșabilă, definirea unor principii etice, urmată de impunerea lor în viața publică, toate acestea, plus multe alte vorbe la fel de impresionante, defilează, de câțiva ani buni, încolonate în spatele uneia și aceleiași persoane: Monica Macovei.
Fost procuror, avocat , vremelnic ministru al justiției, europarlamentar creditat cu bunăvoința celor mai importanți reprezentanți ai forurilor internaționale, distinsa doamnă care se laudă că ar fi „cea mai credibilă“, nu ratează nici o ocazie de a ni se prezenta în postura unui soi de Robespierre cu fustă al politicii românești contemporane. Deși eșuată lamentabil, recenta sa tentativă de a concura la șefia PDL s-a lansat tot de pe „rampa“ imaginii sale de unic deținător al purității morale. La fel cum și anul trecut, de la înălțimea funcției de șef al „Comisiei de etică“ a „Alianței România Dreaptă“, tot intransigenta Monica Macovei a fost cea care a dat „certificate de bună purtare“ tuturor celor care au candidat pe listele ARD. Este bine că lucrurile stau așa, iar noi avem toate motivele să ne mândrim că suntem contemporani cu un asemenea spirit justițiar. Sau poate că nu? Sămânța acestei îndoieli existențiale se află ascunsă, discret, în chiar trecutul distinsei doamne Macovei. La fel ca și Victor Ciorbea și Norica Nicolai, alți doi apărători ai democrației, mai mult vocali decât principiali, Monica Macovei și-a început, și ea, cariera profesională pe vremea „Epocii de aur“, tot ca procuror slujitor al regimului Ceaușescu.
Funcție de mare răspundere, pe care a continuat-o, cu entuziasm și în vremea actualei democrații, până în anul 1997. Acum, nimeni nu mai știe câte dosare vor fi soluționat Victor Ciorbea și Norica Nicolai, pe vremea în care erau procurori. În schimb, știm câte, dosare NU a soluționat procurorul Monica Luiza Macovei. Pe la sfârșitul anului 1996, distinsa doamnă s-a aflat în centrul unui scandal. Un scandal în urma căruia fostul procuror general Nicolae Cochinescu a dispus efectuarea unui control de fond privitor la activitatea procurorului Macovei, pe atunci încadrat în Parchetul General, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică – Serviciul pentru drepturile omului și criminologie. Iar unul dintre obiectivele pe care le-au avut, atunci, în vedere șefii săi ierarhici a constat în contabilizarea numărului de dosare repartizate și nesoluționate într-un timp rezonabil. În urma verificărilor, s-a constatat că din lucrările repartizate în perioada 1993 – noiembrie 1996, procurorul Monica Luiza Macovei avea în fișet, 198 de dosare „lăsate în nelucrare“. Cinci dintre acestea erau din anul 1993, 54 din 1994, 46 din 1995 și 93 din 1996. Atunci, procurorul Macovei a contestat, în fel și chip, rezultatele acelui control care, oricum l-ai privi, demonstra o lipsă de performanță profesională, asta ca să nu-i spunem indolență. De fapt, după doar câteva luni, doamna cu pricina a și părăsit procuratura, și s-a lansat în avocatură, profesiune pe care o exercită și în ziua de azi.
Laudă-mă gură…
Marele avantaj pe care libertatea post-decembristă i l-a oferit Monicăi Macovei, a constat în faptul că a ajutat-o să-și continue studiile în străinătate. Ei bine, exact de acele studii se leagă și penibila „fisură“ care-i ciuruiește sclipitoarea „armură“ de moralitate pretins impecabilă. De curând, site-ul „Lumea justiției“ (Luju), un observator atent al complexului univers justițiar românesc, a publicat un document deosebit de interesant privitor la modul în care Monica Macovei a știut, cândva, să-și prezinte în fața șefilor, rezultatele unor studii efectuate în străinătate. Concret este vorba despre un memoriu pe care ea l-a înaintat, în urmă cu două decenii, șefului său ierarhic, de la Parchetul General. Un document adresat „Domnului procuror șef de secție“ în care se spune, negru pe alb: „Subsemnata Monica Luisa Macovei, procuror în cadrul Secției I- Serviciul pentru drepturile omului, depun alăturat certificatele școlare (3) ce exprimă rezultatele examenelor susținute în anul universitar 1992/1993, în cadrul Universității Centrale Europene și Brigham Young University-SUA. Precizez că am absolvit toate examenele cu note maxime. (…) Rog ca certificatele școlare să fie anexate dosarului meu de cadre.“ Acelui memoriu, datat 22 octombrie 1993, i se anexează și certificatele școlare menționate. Certificate care, ce să vezi, menționează că la examenele pe care le-a „absolvit cu note maxime“, „premianta“ Monica Macovei a obținut: două calificative „A+“, trei calificative „A“, două calificative „A-“, patru calificative „B+“, trei calificative „B“, dar și două calificative „B-“. Este foarte posibil ca, mult mai obișnuit cu calificativele din vremea regimului comunist, decât cu sistemul de notare americănesc, să-l fi impresionat acea înșiruire de litere, despre care „premianta“ Macovei i-a raportat că ar fi notele maxime. O simplă verificare a site-urilor de specialitate, pe care se pare că șeful n-a făcut-o, pune însă lucrurile la punct. În urma unei asemenea verificări aflăm că „notele maxime“ sunt marcate cu calificativul „A+“, care corespunde unui punctaj cuprins între 97 și 100. Iar dintr-acestea „premianta“ Macovei nu a agonisit, după cum am văzut, decât două. Tot în zona a notelor bune, dar nu „maxime“, sunt calificativele „A“ ( cu 93-96 puncte) și „A-“ (cu 90-92 puncte). În schimb, majoritatea notelor „maxime“ cu care se laudă Monica Macovei în fața șefului său de atunci se circumscriau în zona calificativelor „B-“, „B“ și „B+“ care corespund unui punctaj cuprins între 80 și 89. Sunt niște calificative relativ bune. Dar, raportate la „notele maxime“ cu care s-a lăudat fostul procuror Macovei, ele sunt ceva mai departe de această evaluare.
Poate că această minciună privitoare la „notele maxime“ nu reprezintă mare lucru. Nici chiar inclusă în „dosarul de cadre“, unde cu siguranță că a ajutat-o pe Monica Macovei în cariera sa profesională, nu este chiar un capăt de țară. Iar acum, nici nu mai contează dacă, din punctul de vedere al Codului Penal, această lăudăroșenie seacă ar putea fi definită drept „fals în înscrisuri publice“: fapta s-a prescris de foarte multă vreme. Dar, oricum ar fi și oricum ai întoarce-o, minciuna privitoare la absolvirea „cu calificative maxime“ știrbește în cel mai penibil mod cu putință, perfecțiunea diamantină pe care distinsa doamnă nu ratează nici o ocazie să ne-o vâre în ochi și să o afișeze ca pe un blazon de mare noblețe. Iar prin aceasta, „Fulgerul dreptății“ se preschimbă, în cel mai bun caz, într-un lăudăros penibil. Asta în cazul în care nu este, pur și simplu, încă un mincinos plin de ifose, care se alătură restului de lighioane politice care forfotesc, de peste două decenii, prin jungla vieții noastre publice.
Vasile Surcel
