Procurorul General al României a dispus redeschiderea dosarului Mineriadei prin infirmarea unor dispoziții date de procurori în 2009.
Solicitat să comenteze redeschiderea dosarului mineriadei din 13-15 iunie 1990 de către Parchetul instanței supreme, Iliescu a evitat să se pronunte, precizând că nu comentează acest fapt. Întrebat dacă crede că redeschiderea acestui dosar îl vizează în vreun fel sau îl va afecta, Iliescu a răspuns: ”De ce? Nu. Am fost contemporan cu evenimentele și am avut niște răspunderi, dar asta (redeschiderea dosarului, n.r.) e cu totul altceva”.
”Oricine este liber să analizeze, să comenteze evenimente trăite, mai apropiate, mai îndepărtate, nu e nicio problemă”, a adăugat Iliescu. El a arătat că în 13-15 iunie 1990 au fost ”niște fenomene și niște manifestări” pe care le-a trăit și care au constituit ”factori perturbatori ai vieții sociale, începțnd cu organizarea societății românești”.
”Așa că e firesc ca toți oamenii interesați, istorici, cei care vor să descifreze sensul evenimentelor, să se ocupe inclusiv de asemenea momente. Nu e nicio problema”, a mai spus Iliescu.
Ce se face că nu înțelege bătrânul comunist este că de dosar nu se vor ocupa istoricii, ci procurorii.
Agonie și extaz pentru Ion Iliescu. În rezoluția nr. 175/P/2008 din 17.06.2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de urmărire penală și criminalistică, infirmată acum de Procurorul General, Tiberiu Nițu, procurorii descriu cum au ajuns minerii să brutalizeze oameni „cu o cruzime ieșită din comun”, adică tortură.
„La momentul sosirii în București minerii au fost preluați de forțele de ordine ale Ministerului de Interne împreună cu care au făcut echipe mixte și au început „perierea” zonelor fierbinți ale capitalei, pentru a identifica manifestanții din dimineața zilei de 13,06,1990 care fuseseră ridicați și ulterior eliberați în aceeași zi, precum și a manifestanților din după-amiaza zilei de 13 și dimineața zilei de 14,06,1990. Cu acest prilej, au avut loc acțiuni de o cruzime ieșită din comun, fiind brutalizați nu numai manifestanții din ziua precedentă, dar și locuitori ai capitalei, care nu aveau nici o legătură cu acțiunile de protest. Este de precizat că acțiunile minerilor din datele de 14 și 15,06,1990, care s-au desfășurat în deplină cooperare cu forțele de ordine ale statului, grupurile de mineri fiind coordonate de către persoane civile care acționau în numele și cu acordul conducerii de stat, iar victimele audiate au delimitat categoria minerilor de cea a celorlalți coagresori, caracterizându-i pe primii ca fiind „mineri murdari”, spre deosebire de ceilalți, ca fiind „mineri curați”.”
Prin decizia infirmată acum,pentru infracțiunea de tortură, procurorii români au scos de sub urmărire în 2009 sau au dat NUP pentru toți inculpații și cercetații, motivând, conform legislației românești că faptele nu erau prevazute de legea penală la momentul săvârșirii acestora.
În 17 mai 2010, Marea Cameră a CEDO a dat o decizie care este obligatorie și pentru România. Este vorba de cauza Kononov versus Letonia. Vassili Kononov a adresat o plângere Curţii de la Strasbourg, în care a invocat violarea drepturilor sale protejate de articolul 7 al Convenţiei, considerându-se victima aplicării retroactive a legii penale, pe motiv că actele pentru care a fost acuzat nu constituiau, la data comiterii lor, fapte incriminate de dreptul intern sau de dreptul internaţional. Acesta, tânăr fiind, fusese începând cu anul 1942, membru al unui comando sovietic, format din „partizani roşii”. În ziua de 27 mai 1944, un comando de partizani roşii, conduşi de reclamant, înarmaţi şi purtând uniforme de soldaţi germani, au pătruns în satul Mazie Bati, unde anumiţi locuitori erau bănuiţi că anterior ar fi trădat şi ar fi predat nemţilor un alt grup de partizani roşii. Oamenii reclamantului au ocupat şase case pe care le-au percheziţionat. După ce au găsit în fiecare din aceste case puşti şi grenade puse la dispoziţie de administraţia militară germană, partizanii i-au executat pe cei şase capi ai familiilor vizate. Apoi au incendiat două case cu dependinţele lor, şi patru persoane încă vii au pierit în flăcări. În total, au fost ucişi nouă săteni: şase bărbaţi şi trei femei. Reclamantul a fost condamnat în 2004 pentru crime de război deși în legislația națională nu existau prevăzute crime de război la momentul comiterii faptelor. La 24 iulie 2008, cu o majoritate de patru voturi la trei, o cameră a Curţii (Fosta Secţie a Treia) a pronunţat o hotărâre prin care a constatat că Letonia a violat articolul 7 al Convenţiei şi a decis că petentul este îndreptăţit la despăgubiri în valoare de 30.000 euro, cu titlu de satisfacţie echitabilă. Guvernul leton a solicitat trimiterea cauzei la Marea Cameră. În hotărârea sa, pronunţată la 17 mai 2010, Marea Cameră a statuat, cu o majoritate de paisprezece voturi la trei, că decizia instanţelor letone de condamnare a petentului pentru crime de război nu constituie o violare a Convenţiei. Motivarea a fost că urmărirea penală și condamnarea lui Kononov de către instanțele din Letonia, bazate pe dreptul internațional în vigoare la data comiterii actelor de care el a fost acuzat, nu puteau fi considerate imprevizibile. În concluzie, în momentul în care au fost comise, actele reclamantului au constituit infracțiuni definite cu accesibilitate și previzibilitate suficientă de legile și obiceiurile războiului.
În mod evident Ion Iliescu putea prevedea în 1990 că tortura este infracțiune în legile internaționale având în vedere nivelul său intelectual. Ba mai mult chiar dacă și fără niciun fel cunoștințe legislative, oricine ar fi putut prevedea că tortura este ceva abominabil și că cineva care torturează la un moment dat poate să ajungă fie urmărit penal și condamnat pentru aceasta.
La fel s-a procedat și în cazurile Vișinescu și Ficior pentru genocid și crime împotriva umanității chiar dacă aceste fapte nu erau prevăzute de legea penală românească la momentul comiterii.
Mai ales că în 17 septembrie 2014, CEDO a dat o decizie definitivă prin care instanța de la Strasbourg a constatat în dosarul Mineriadei din România o încălcare a aspectului procedural privind articolul 3 (interzicerea torturii și tratamentelor inumane sau degradante). Deci dacă mai trăiește câțiva ani, Ion Iliescu va răspunde penal cel puțin pentru torturarea manifestanților din Piața Universității. „Golanii adăpați” se răzbună.
