Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foștilor colegi ai adjunctului șefului Departamentului de Informații Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceaușescu.
Pe parcursul lunii iulie, când s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicația noastră trece în revistă elemente și date inedite ale „dosarului Pacepa“. Menționez că titlul acestui extins material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparține, deși subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparținând unuia dintre cei mai influenți și mai importanți jurnaliști americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush. După analiza din episoadele trecute a istoricului și cercetătorului Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Țăranu, urmează alte selecții din „Dosarul Pacepa“, realizat de redactorii revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Serviciul de Informații Externe. Realizatorii „Periscop“ au selectat, cu privire la cazul Pacepa, și analiza altui civil, publicistul Cristofor Podescu, care, consideră foștii ofițeri, aduce argumente demne de luat în seamă, ce contrazic punctele de vedere care susțin că trădarea lui Pacepa ar fi ajutat Occidentul în lupta sa împotriva comunismului…
Este necesară o schiță a cadrului politic internațional în care a avut loc „defecțiunea“ lui Pacepa, pentru a înțelege cât stă în picioare din „argumentația“ hagiografilor acestuia, ce susțin că acesta ar fi adus mari servicii Vestului, deși este greu de crezut că putea aduce mai mari servicii Occidentului, în acea perioadă, decât Ceaușescu însuși. Faptul că abia după zece ani de la intrarea pe mâna americanilor a început să fie folosit Ion Mihai Pacepa arată că de fapt „utilitatea“ sa a început să fie speculată într-un cu totul alt context internațional decât acela în care „a ales libertatea“, fostul cadru adus în DIE de către Alexandr Mihailovici Saharovski, nimeni altul decât mai marele consilierilor sovietici din Securitate, în perioada 1949-1953. Surprinzător sau nu, se pare că acest aspect a fost obliterat din dosarul de cadre al lui Pacepa, „ascendența“ sa fiind practic necunoscută colegilor săi de mai târziu, din Securitatea care începuse eliminarea cadrelor sovietice din structură.
George Roncea
Pacepa – erou sau trădător?
Motto: „Unii oameni sunt ca și sticlele: nu au valoare decåt prin ceea ce se pune în ei“
(Alexandre Dumas-fiul)
„Regimul Ceaușescu“ s-a plasat în perioada 1965-1980 pe o poziție de frondă, considerată extrem de periculoasă, față de URSS și aliații fideli ai acesteia, sprijinindu-se și pe informațiile și acțiunile DIE și ale celorlalte structuri informative. Perioada respectivă a fost deosebit de „plină“ pentru diplomația românească și pentru structurile de suport ale aparatului de informații. Astfel, pot fi enumerate următoarele puncte de reper, care configurează anvergura „mișcării“ la nivel extern a României comuniste din acel timp – stat cu o dinamică complet aparte față de restul Blocului sovietic. Ca urmare, România:
– a refuzat să rupă relațiile diplomatice cu statul Israel, după războiul de șase zile din iunie 1967;
– a condamnat ferm invadarea militară a Cehoslovaciei (august 1968);
– a sprijinit Administrația SUA în acțiunea de stabilire a relațiilor diplomatice cu R.P. Chineză;
– a mediat realizarea contactelor dintre reprezentanții SUA și ai R.D. Vietnam, care s-a finalizat ulterior prin încetarea stării de beligeranță și normalizarea raporturilor dintre ambele state;
– a inițiat, încurajat și sprijinit hotărâtor dialogul dintre Israel și Egipt, respectiv dintre Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei, acțiuni benefice care au condus la înțelegerile binecunoscute;
– a primit vizitele unor președinți ai SUA – Richard Nixon, încă din faza candidaturii, când toate celelalte state socialiste îl refuzaseră, și Gerald Ford, chiar a doua zi după semnarea Actului Final al CSCE de la Helsinki (1 august 1975).
– a stabilit relații diplomatice cu mari state din NATO manifestându-și apropierea față de SUA și independența în raport cu URSS și aliații săi.
Practic, în pofida orientării ideologice generale a Pactului de la Varșovia, autoritățile de la București se dovedeau în fapt un aliat sui generis al Occidentului democrat;
Un fost deținut politic, fruntaș liberal și o autentică personalitate științifică, om de o moralitate ireproșabilă, ne-a confiat un fapt a cărui semnificație politică în legătură cu poziția Administrației și a Congresului SUA față de „regimul și liderul Ceaușescu“ este cât se poate de concludentă: „După suferințele îndurate în mișcarea de rezistență armată împotriva dictaturii bolșevico-comuniste și, ulterior, în închisoare, mi-am propus în anul 1973 să organizez sau chiar să comit personal un atentat contra lui Nicolae Ceaușescu.
Cum nu aveam niciun mijloc de acțiune (arme, grenade, exploziv etc.), am cerut sprijin unui prieten, Nicolae Stroescu-Stănișoară, de la Postul de radio Europa Liberă. Răspunsul primit a fost stupefiant pentru mine și, în același timp, derutant și demobilizator, determinându-mă să mă potolesc: «Nu te putem ajuta, pentru că interesul SUA este să-l apere pe Ceaușescu, fiindcă ne este de mare folos. Așa că înțelege și scoate-ți din cap asemenea intenții păguboase»“. Comentariile sunt de prisos.
Pacepa, un slujbaș malefic al Aparatului Securității
Ion Mihai Pacepa, zis șobolanul, a fost unul dintre capii răutăților în cei 27 de ani de activitate în aparatul de Securitate (1951-1954 în cadrul Direcției a Il-a de Contraspionaj și, ulterior, până în iulie 1978, în Departamentul de Informații Externe). Și-a început cariera ca sublocotenent și a încheiat-o dezonorant, fiind degradat de șeful statului, care-l avansase la gradul de general de divizie și-l promovase ca adjunct al șefului DIE, funcție echivalentă astăzi cu cea de secretar de stat.
Din păcate, unele documente nu pot fi date încă publicității și, astfel, opinia publică nu poate realiza ce individ malefic a fost Ion Mihai Pacepa, autor al multor propuneri și acțiuni cutremurătoare împotriva unor cetățeni români și/sau ai altor state. Individ dominat de obsesia parvenirii cu orice preț, chiar prin sacrificarea propriilor rude, dacă era nevoie, fără nicio reținere sau remușcare, mințea cu nerușinare sau, pur și simplu, se comporta ca un laș.
Cine a avut răbdarea să lectureze volumele „Moștenirea Kremlinului“ și „Orizonturi Roșii“ va sesiza cu ușurință – fără a fi specialist în domeniu – cum se străduiește din răsputeri să prezinte lucrurile astfel încât responsabilitatea personală să fie cât mai redusă, chiar imperceptibilă, iar alteori, ca să-și dea importanță, face afirmații prin care caută să impresioneze pe cititorul neavizat sau necunoscător al realităților, scop în care nu ezită să recurgă la exagerări și adesea la minciuni.
Iar încercarea de a acredita ideea contribuției sale la înfrângerea comunismului reprezintă o ofensă adusă Comunității de informații a SUA și Departamentului de Stat, prezentate ca fiind incapabile să cunoască realitățile din România până la trădarea lui I.M. Pacepa.
Recunoașterea internațională a rolului și locului României „comuniste“ a căpătat un indiscutabil relief prin aprecierile făcute în acest sens la cel mai înalt nivel, chiar în anul 1978, când Ion Mihai Pacepa a trădat, după ce se ocupase de pregătirea vizitelor oficiale, și s-a implicat personal în desfășurarea acestora (aprilie 1978, în SUA și apoi în Marea Britanie), unde Ceaușescu a fost primit cu cele mai mari onoruri.
România anilor '70 juca „un rol semnificativ în afacerile mondiale“
Iată declarația făcută cu acel prilej de Jimmy Carter, președintele SUA: „… Poporul Statelor Unite este onorat să aibă ca oaspete un mare conducător, al unei mari țări… Este un mare folos pentru mine, ca președinte, să am posibilitatea de a mă consulta cu un mare conducător național și internațional de talia oaspetelui nostru de astăzi. Influența sa pe arena internațională, ca lider al României, este excepțională. Ca urmare a pozițiilor ferme ale președintelui său și a independenței sale, România este în măsură să reprezinte o punte între națiuni cu puncte de vedere și interese profund divergente și între conducătorii cărora, în alte împrejurări, ar fi fost dificil să aibă negocieri. Se cuvine să arăt că, în ultimii zece ani, relațiile de prietenie dintre Statele Unite și România s-au dezvoltat și s-au îmbunătățit rapid, spre satisfacția și în avantajul popoarelor noastre.“
Trei luni mai târziu, cu ocazia vizitei oficiale efectuate în Marea Britanie, Regina Elisabeta a II-a a afirmat, între altele: „Noi, cei din Marea Britanie, suntem astăzi impresionați de poziția hotărâtă cu care președintele Nicolae Ceaușescu a susținut independența României. Ca urmare, România deține o poziție distinctă și joacă un rol semnificativ în afacerile mondiale“.
Aprecieri asemănătoare au făcut în perioada 1965-1980 și alți șefi de stat și de guvern din lumea liberă, precum și lideri ai unor partide influente, conducători ai organizațiilor și organismelor internaționale, inclusiv de cult.
Aceasta era situația din România acelor vremuri – cea mai rodnică în realizări pe toate palierele politicii externe – în care Ion Mihai Pacepa a trădat. A susține că ai trădat un asemenea regim pentru a lupta împotriva comunismului înseamnă în fapt a fi subminat interesele Occidentului și a nu-l fi ajutat, lipsindu-l de un avanpost influent și de nădejde în această parte a „lagărului socialist“.
(va urma)
