Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foștilor colegi ai adjunctului șefului Departamentului de Informații Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceaușescu.
Pe parcursul lunii iulie, când s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicația noastră trece în revistă elemente și date inedite ale „dosarului Pacepa“. Menționez că titlul acestui extins material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparține, deși subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparținând unuia dintre cei mai influenți și mai importanți jurnaliști americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush.
Este necesară o schiță a cadrului politic internațional în care a avut loc „defecțiunea“ lui Pacepa, pentru a înțelege cât stă în picioare din „argumentația“ hagiografilor acestuia, ce susțin că acesta ar fi adus mari servicii Vestului, deși este greu de crezut că putea aduce mai mari servicii Occidentului, în acea perioadă, decât Ceaușescu însuși.
Faptul că abia după zece ani de la intrarea pe mâna americanilor a început să fie folosit Ion Mihai Pacepa arată că de fapt „utilitatea“ sa a început să fie speculată într-un cu totul alt context internațional decât acela în care „a ales libertatea“, fostul cadru adus în DIE de către Alexandr Mihailovici Saharovski, nimeni altul decât mai marele consilierilor sovietici din Securitate, în perioada 1949-1953. Surprinzător sau nu, se pare că acest aspect a fost obliterat din dosarul de cadre al lui Pacepa, „ascendența“ sa fiind practic necunoscută colegilor săi de mai târziu, din Securitatea care începuse eliminarea cadrelor sovietice din structură.
După analiza din episoadele trecute a istoricului și cercetătorului Arhivelor CNSAS, dr. Liviu Țăranu, urmează alte selecții din „Dosarul Pacepa“ realizat de redactorii revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Serviciul de Informații Externe. Realizatorii „Periscop“ au selectat, cu privire la cazul Pacepa, și analiza altui specialist, dr. Ion Constantin, cercetător științific principal la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului.
Acesta trasează o linie de demarcație între cazul Pacepa și alt caz celebru, cazul Kuklinski, realizând o analiză comparativă și aducând argumente ce scot în evidență distincția netă între aceste două cazuri. Mulți dintre apologeții lui Pacepa s-au referit la cazul polonezului Ryszard Kuklinski (foto), pentru a-l zugrăvi și pe Pacepa drept erou. Vom vedea că deosebirea dintre cele două situații (și personaje) nu este în niciun caz în favoarea lui Pacepa.
George Roncea
Kuklinski – „omul de aur“ al armatei poloneze
În discuțiile purtate cu reprezentanții spionajului american, R. Kuklinski a arătat posibilitățile informative de care dispune, datorită funcției pe care o deținea în cadrul Marelui Stat Major General de la Varșovia, menționând că ar fi fost denumit de generalul Jaruzelski drept „omul de aur“ al armatei poloneze.
A relevat că „în sistemul comunist îi merge bine“, în vara anului următor așteptându-se să fie avansat la gradul de colonel și să i se încredințeze funcția de șef de Stat Major la nivel de divizie, dar că două evenimente l-au determinat să facă pasul spre americani: invazia în Cehoslovacia, din anul 1968, în cadrul căreia unități ale armatei poloneze au participat alături de cele rusești, precum și implicarea armatei poloneze în „pacificarea“ muncitorilor de la întreprinderi din localități aflate pe litoralul Mării Baltice, care au demonstrat împotriva regimului, doi ani mai târziu.
În cursul discuțiilor i s-au pus 13 întrebări referitoare la diverse probleme ale domeniului său de activitate. Prima dintre acestea se referea la „Planurile militare detaliate ale forțelor armate poloneze, ale URSS și ale altor state membre ale Pactului de la Varșovia, în cazul unei situații de criză, planurile de atac prioritare, precum și strategiile militare pe termen scurt și mediu“.
Timp de douăzeci de minute, fără întrerupere, Kuklinski a răspuns „magistral“ la această întrebare, folosindu-se cu îndemânarea specifică specialistului militar de harta Europei pentru a face demonstrația cât mai convigătoare. În final, a adăugat că pentru a răspunde la celelalte 12 întrebări i-ar trebui cel puțin o săptămână, promițând să dactilografieze răspunsurile, pe care să le furnizeze potrivit procedurii ce-i va fi indicată după reîntorcerea sa la Varșovia. A mai fost întrebat în legătură cu ofițerii polonezi și ai celorlalte state din lagărul sovietic, pe care poate conta ca surse de informații și despre care Kuklinski a prezentat o listă detaliată.
„Doresc să lupt împotriva URSS“
În finalul discuțiilor, R. Kuklinski a promis că va pune la dispoziția spionajului american toate documentele și datele care interesează, dând de înțeles că face acest lucru din motive ideologice, iar nu financiare: „Doresc să rămân în Polonia și să lupt împotriva URSS, iar în această luptă contez pe sprijinul americanilor“. Arătând că este pe deplin conștient de riscurile enorme la care se expune, prin colaborarea cu spionajul american, ofițerul polonez a cerut detalii asupra procedurilor pe care noii săi patroni le au în vedere, pentru asigurarea conspirativității depline a legăturii și activității sale de colaborare, cât și a protecției personale și a familiei.
Pe 25 august 1972, în portul Kiel din Germania, a fost organizată o nouă întâlnire secretă a ofițerilor Henry Morton și Walter Lang cu R. Kuklinski, în cadrul căreia a fost desăvârșită, practic, recrutarea acestuia ca agent al CIA. De menționat că întregul proces de recrutare a lui Kuklinski s-a desfășurat într-o procedură rapidă, ținându-se cont de particularitățile cazului, existența unor garanții minime de sinceritate a candidatului, cât și de cerințele impuse de nevoia asigurării protecției acestuia, cu luarea în considerare a statutului deosebit pe care îl avea acesta în aparatul militar al R.P. Polone și a măsurilor de verificare la care este supus din partea contraspionajului polonez și sovietic.
Cu acest prilej au fost stabilite o serie de detalii privind tematica informativă care interesează serviciul de spionaj recrutor, modul de realizare a viitoarelor întâlniri și a conlucrării propriu-zise, măsurile de autoverificare și protecție care se impun a fi luate în cadrul raporturilor de colaborare, cât și în viața de toate zilele.
În urma întâlnirilor efectuate cu R. Kuklinski, la Haga și Kiel, centrala CIA a procedat la verificarea pe diverse căi a datelor și materialelor furnizate de acesta, iar în urma analizei a ajuns la concluzia că ele prezintă o valoare informativ-operativă deosebită, iar recrutarea ofițerului polonez constituie o „captură“ cu totul specială.
Operațiunea „Pescărușul“ și exclusiva „listă Bigot“
Întreaga operațiune de colaborare cu serviciul de spionaj american a primit denumirea de cod „Pescărușul“ („Gull“), iar R. Kuklinski conspirativul – „Jack Strong“. Coordonator al cazului a fost ofițerul David Forden, care îndeplinea funcția de șef al departamentului responsabil pentru Uniunea Sovietică și țările din Europa Răsăriteană, în cadrul CIA.
La informațiile furnizate de Kuklinski vor avea acces doar un număr restrâns de persoane, aflate pe așa-zisa „listă Bigot“. Acestea erau: președinții și vicepreședinții SUA, directorii CIA, șefii Pentagonului, consilierul președintelui pentru problemele securității naționale, secretarii Departamentului de Stat. Despre identitatea agentului „Jack Strong“ vor mai cunoaște doar șeful rezidenței CIA de la Varșovia și ambasadorul SUA în Polonia.
Ofițerii operativi și analiștii CIA practic nu erau în cunoștință de cauză cu existența unei asemenea surse de informații, iar așa cum s-a dovedit ulterior nici măcar „cârtițele“ KGB, care acționau în interiorul Agenției Centrale de Informații a SUA, precum faimosul Aldrich Ames. Agentul polonez nu era cuprins nici în evidențele computerizate ale CIA.
(va urma)
