Ziarul „Curentul“ a prezentat vreme de mai bine de o lună opiniile foștilor colegi ai adjunctului șefului Departamentului de Informații Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceaușescu. În această perioadă, cånd s-au împlinit 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicația noastră a trecut în revistă elemente și date inedite ale „dosarului Pacepa“. Menționez că titlul extinsului material dedicat celui supranumit „Curva Pacepa“ este inspirat de o sintagmă care nu îmi aparține, deși subscriu calificativului, termenii descrierii lui Pacepa aparținånd unuia dintre cei mai influenți și mai importanți jurnaliști americani, David Binder, veteran al jurnalismului american de elită, specialist în intelligence, apropiat al familiei Bush.
În exclusivitate, membrii Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Serviciul de Informații Externe și redactorii revistei de specialitate editate de organizația „Periscop“ ne-au oferit, cu privire la cazul Pacepa, perspectiva unor foști ofițeri, dar și analizele unor specialiști și cercetători reputați asupra „cazului Pacepa“.
Mulți dintre apologeții lui Pacepa s-au referit la cazul polonezului Ryszard Kuklinski, pentru a-l zugrăvi și pe Pacepa drept erou. Analiza comparativă a adus argumente ce scot în evidență distincția netă între aceste două cazuri, iar deosebirea dintre cele două situații (și personaje) nu este în niciun caz în favoarea lui Pacepa.
În finalul acestei treceri în revistă a tuturor elementelor „Dosarului Pacepa“, „Curentul“ publică un fragment din ultima parte a Jurnalului lui Paul Goma (foto), cel mai cunoscut și probabil singurul autentic dizident român, exilat de 30 de ani în Franța. Într-un stil acid și cu pătrundere analitică, scriitorul Paul Goma creionează un portret remarcabil al fostului general comunist Ion Mihai Pacepa. Redăm întocmai, în continuare, notațiile recente ale jurnalului lui Paul Goma.
Generalul I.M. Pacepa – flagrant de fals în declarații
Miercuri, 29 iulie 2009. Primesc de la Valerian Stan:
Am cumpărat cartea „Față în față cu generalul Ion Mihai Pacepa“ (Editura Humanitas). Am găsit în ea afirmații care m-au uimit prin precaritatea veridicității lor. În exemplele pe care le voi da în continuare, este vorba despre fapte a căror verificare este la îndemâna aproape oricui; iar în cazul de față, improvizațiile „după ureche“ vin din partea unui om din domeniul „intelligence“, cunoscător de la sursă, ca nimeni altul.
Mi-a sărit în ochi numele „Haiducu“ (pag. 79), un caz pe care îl cercetez de un an (și jumătate și despre care cred că știu mai mult decât oricare alt muritor de rând, excluzând pe cei din serviciile speciale românești sau străine. Citesc și mă minunez. Un neadevăr după altul, o confuzie mai gravă ca cealaltă. Textul seamănă foarte mult cu materialul unui superficial și neșcolit începător român în ale gazetăriei, care a copiat și a luat de bune, fără nici cea mai sumară verificare, aiurelile scrise de un ziarist „bazat“, dar de fapt la fel de superifical și neșcolit ca și începătorul.
Pacepa menționează anul 1982, „când DIE, rebotezată CIE, a încercat să-l asasineze pe Paul Goma la Paris“. Mai departe: „Am colaborat cu DST-ul francez (ăsta e Serviciul de Contrainformații) și-am văzut stiloul pe care generalul Pleșiță i l-a dat lui Haiducu, ofițerul DIA însărcinat să-l asasineze pe Goma. Stiloul conținea otravă, nu cerneală, adică avea un compartiment pentru cerneală și un al doilea pentru otravă“. Nu știm ce a văzut generalul Pacepa, dar un asemenea stilou n-a existat niciodată. Este adevărat că legenda acestui stilou cu otravă a circulat prin presa vremii, iar generalul s-a inspirat probabil din aceste articole nedocumentate.
De fapt, „stiloul“ era, în realitate, un banal pix Parker. Fotografia a fost realizată de DST, ca document intern, și a fost reprodusă chiar de Matei Haiducu în cartea sa în limba franceză „J'ai refusé de tuer“ (Edition Plon, 1984), carte niciodată tradusă în limba română. Rolul pixului a fost de a servi ca un fel de mijloc de transport și de ascunzătoare pentru minuscula pilulă de otravă ascunsă sub bușonul de plastic al minei, cum indică săgeata din fotografie. Fapt este că Pacepa nu putea să „vadă“ și să descrie un stilou care nu a existat niciodată. De ce o face, totuși?
Aiureli și inadvertențe
Încă o inadvertență: „Haiducu, ofițerul DIA“. DIA înseamnă Direcția de Informații a Armatei, de care Haiducu nu a aparținut niciodată. Confuzia este însă caracteristică pentru întreg pasajul referitor la cazul Haiducu. Dacă Pacepa ar fi știut efectiv ceva despre Matei Haiducu, ar fi fost mult mai interesant – și mai aproape de adevăr – dacă ne-ar fi spus care era misiunea reală a acestui ofițer – și în niciun caz „însărcinat cu asasinate“ – sau dacă ar fi precizat că Haiducu aparținea de UM0103 a DIE, unitate de „ilegali“, specializată pe emigrație, minorități, culte, contraspionaj, penetrare tehnico-științifică etc. Pentru o mai bună înțelegere a confuziei totale din acest pasaj, iată continuarea: „Urma ca această otravă să-i fie pusă în paharul lui Goma, cu ocazia unei recepții. Pleșiță, personal, i-a dat stiloul, i-a dat sarcinile, Haiducu le-a acceptat. Apoi eu am defectat“.
Având în vedere că tentativa de otrăvire a lui Goma făcea parte dintr-o misiune desfășurată în anul 1982, iar Pacepa a defectat în anul 1978, cronologia e complet anapoda. Pacepa a fugit cu 4 ani înainte de evenimentele despre care vorbește: „Și-am informat despre toată istoria cu asasinarea lui Goma DST-ul francez (m-am dus la Paris)“. Deci, după defectare, Pacepa a informat DST-ul despre un plan de asasinare care avea să existe abia câțiva ani mai târziu. Încă o precizare: prima vizită documentată a lui Pacepa la Paris, după defectarea sa, a avut loc în 1996. (Haiducu venise acolo sub o identitate franceză, era ofițer ilegal, avea o cu totul altă identitate, alt nume).
Să citim mai departe: „DST-ul francez l-a chemat pe Haiducu la o întâlnire: «Domnule Haiducu» – «ce faceți? Cum o mai duceți?»…“ Nimic mai fals. Haiducu nu avea nici alt nume, nici altă identitate. Matei Haiducu venise în Franța, în 1975, doar cu „legenda“, destul de subțire, de persoană persecutată politic, motiv pentru care a și cerut – și obținut foarte repede – azil politic. Altfel, biografia lui era absolut autentică, omițând, evident, doar faptul că era ofițer de Securitate. Haiducu nu venise în Franța cu alt nume sau altă identitate. Iar cetățenia franceză o dobândise în noiembrie 1978, în urma căsătoriei cu o franțuzoaică, devenită Madame Haiducu. O altă identitate avea să capete Haiducu abia în septembrie 1982, când a devenit Mathieu Forestier și a trecut sub protecția totală a serviciilor franceze. Dialogul reprodus de generalul Pacepa continuă astfel: „«O, by the way, ați auzit de numele Pacepa?» A înlemnit. «Știți c-a defectat, știți că acuma este aici, la noi în sediu?» Peste trei zile, Haiducu a telefonat și a spus tot ce-i ordonase Pleșiță. Asta nu se știe… El a venit, el a spus și el a dat tot planul, pe care noi nu-l știam.
Eu știam doar de Haiducu, nu știam că a primit ordin să-l execute pe Goma“. Cum nu știa, când cu o pagină înainte Pacepa spunea: „Și-am informat despre toată istoria cu asasinarea lui Goma DST-ul francez“? Trecem peste. Interpelarea lui Haiducu de către DST s-a produs, într-adevăr, în septembrie 1979, iar Haiducu nu avea cum să spună „peste trei zile“ ceva ce nu avea să afle decât în februarie 1982. Revelațiile lui Pacepa continuă pe aceeași notă fantezistă: „După ce s-a aflat toată istoria, DST-ul, care este o organizație fantastică, a înscenat asasinarea lui Goma. Nu știu dacă cunoașteți detaliile. Haiducu a venit, i-a pus otrava în pahar, otrava nu mai era otravă, stiloul era alt stilou, Goma a băut și a căzut. Salvarea a venit, l-a luat, scandal, Goma a murit, Goma este dus la spital. Președintele Mitterrand a dat o declarație – era invitat să vină în România: «Suspend vizita în România pentru că serviciul de spionaj român a devenit o bandă de criminali». În timpul ăsta, Goma era la o casă conspirativă și sărbătorea evenimentul, succesul“.
„Fabulații aiuritoare“
Această înșiruire de fabulații este aiuritoare. Scena a fost descrisă atât de Haiducu în cartea sa menționată mai sus, cât și de către Paul Goma în „Soldatul câinelui“ (Editura Humanitas, 1991), apărută în Franța, în 1983, la Editura Hachette, sub titlul „Chassé-croisé“. Cele două descrieri se completează perfect și ne dau imaginea reală a celor întâmplate în ziua de 18 mai 1982.
Într-adevăr, DST-ul a înscenat „otrăvirea“ lui Paul Goma, astfel: stiloul, care era un pix, nu a jucat niciun rol; Goma nu a băut și nici nu a căzut. În momentul în care a luat paharul în mână, Goma a fost lovit peste mână, ca din greșeală, de „ziaristul“ francez de lângă el (un agent al DST), iar paharul s-a răsturnat pe masă, otrăvirea fiind astfel „ratată“.
N-a venit nicio salvare, care evident că nici nu a dus pe nimeni la spital. Nu s-a spus că Goma ar fi murit și nu a existat niciun fel de scandal. Despre această scenă nici nu s-a știut nimic luni de zile, până în septembrie 1982, când a relatat-o presei chiar Goma. El nu a fost dus la nicio casă conspirativă și nu a sărbătorit nimic. A luat un taxi, însoțit de „ziaristul“ menționat, și s-a dus acasă, escortat discret de o mașină a DST-ului (care l-a pierdut pe drum) și de către Haiducu în mașina acestuia. Iar declarația lui Mitterrand, citată de Pacepa, nu a existat niciodată. Vizita oficială pe care Mitterrand urma să o facă în România în septembrie 1982 a fost amânată printr-un simplu comunicat de presă, în care se invoca agenda prea încărcată a președintelui francez – atât și nimic mai mult. Iar acest anunț a fost făcut pe 28 iulie, la peste două luni de la scena de mai sus și despre care, repet, nu a știut nimeni, darămite să fi provocat vreun „scandal“. (va urma)
