Sunt niște animale ciudate, jivine extrem de vocale, care par a trăi doar prin studiourile de televiziune. Lansați în eterul care suportă absolut orice, năvălesc în casele noastre, mai perseverenți și mai agresivi parcă decåt gåndacii de bucătărie. Iscați din neant, odată ajunși pe sticla micilor ecrane se holbează încruntați și se rățoiesc la noi ca la niște loaze handicapate care, cred ei, trebuiesc dăscălite perseverent, clipă de clipă. Cufundați pånă-n gåt în haznaua autosuficienței, iau un aer ofuscat, își dau ochii peste cap și oftează din greu, cu subînțelesuri oculte, parcă numai de ei știute. Subliminar-grobian, mesajul lor este, de fapt: „Băi idioților, voi nu pricepeți nimic. Așa că lăsați-ne pe noi să vă învățăm cum se trăiește pe lumea asta. Și mai ales cum stă treaba cu democrația și cu ecomonie de piață, fire-ați ai dracu de papagali cocliți“.
Toți la un loc – și fiecare în parte – își zic deontologi. Sau formatori de opinie. Iar atunci când își pierd creditul ca ziariști se prezintă drept „analiști“. Analiști de ce anume? De absolut orice! De fapt, ei sunt doar niște agarici plini de ifose, bogați și totuși niște spânzură-foame nehaliți, mercenari care, fără să stea prea mult pe gânduri, se vând curvește celui care-i plătește mai bine. Unii – prietenii știu de ce – „prășesc“ pe tarlaua lui Voiculescu. De câțiva ani buni, cei mai vehemenți dintre ei, o armată de tromboniști, guriști și țambalagii, stau însă aliniați smirnă în spatele lui SOV, „peștele“ care i-a scos, de mult, „la produs“, în fostul său post de televiziune. Ei bine, în cazul acestora, „procurorii știu de ce“.
Mogulul care nu vrea să sugă p… prin batistă
Sorin Ovidiu Vîntu a fost – și nu i-a displăcut să fie recunoscut ca atare – unul dintre marii moguli de presă din România. Eficient ca orice mogul care se respectă, el a avut la picioare un întreg imperiu mediatic: televiziuni, ziare și ziariști. Care, declarativ, acționau doar în interesul și pentru buna informare a publicului. Dar asta era pentru „uz extern“. Ceea ce gândea cu adevărat SOV despre presă am aflat abia în primăvara anului 2010, când stenogramele unor convorbiri telefonice purtate de el cu unii colaboratori apropiați au aruncat în aer povestea idilică și idioată cu „slujirea publicului“. Iată ce afla atunci Sergiu Toader de la mogulul Nușulică: „SOV: Ai văzut? E atât de simplu, adică stai, mă, ce-mi trebuie? O sugem prin batistă, sugem p… prin batistă? Nu, tată! Ea este organizație care trebuie să răspundă intereselor de business ale patronului. Punct! Mai ales că patronul nu are niciun fel, repet, Sergiu, și cred că vezi, azi nu am niciun fel de miză politică. Mă doare fix în c… de politică. Mă interesează doar piața de publicitate, piața media, industria media din România, industria electronică. E singurul lucru care mă interesează“. Ei, coane Sorine, asta cu lipsa mizei politice mai cânt-o și pe la alte mase, că pe aici, pe Dâmbovița, nu te mai crede nimeni. Probabil că până și Mircea Geoană s-a lecuit. Și, tot în primăvara anului trecut, SOV îi mai dădea subalternului său o directivă, pe cât de clară, pe atât de fermă: „SOV: A fost o etapă care a avut și bune, și rele. Fără discuție! De-aia nu stau să fac o analiză pe ce a fost bun, ce a fost rău. Știu ce am nevoie astăzi, astăzi am nevoie de o organizație să răspundă comenzilor mele, ca la Audiul pe care îl am. Am dat de cheie, a pornit, am întors cheia pe stânga, s-a oprit“.
Am făcut tot acest ocol buruienos doar pentru a reaminti care este opinia reală a lui SOV despre imperiul său mediatic. Dar și despre ce au de făcut toți cei pe care-i plătește doar pentru ca să-l slujească. Bineînțeles că nu există niciun motiv care să ne facă să credem că asta nu s-a întâmplat dintotdeauna, inclusiv cu „deontologii“ care roiesc în jurul său, precum șobolanii în jurul cașcavalului. Spuneam la început că, în cazul acestora, „procurorii știu de ce“.
Recenta Ordonanță prin care Parchetul General dispune redeschiderea dosarelor lui Vîntu descrie, pe larg, o șerpărie încâlcită compusă dintr-o mulțime fără număr de bănci, fonduri financiare, firme și firmulițe care au „dirijat“ drumul unor sume imense de bani, scurse, până la urmă, în buzunarele lui SOV. Dar tot acolo apar și numele unora dintre cei mai vocali „formatori de opinie“ care, cu excepția unuia singur, își fac și acum de lucru printre ruinele imperiului mediatic pus pe roate de Nușulică. Și să fim clari, în cazul acestora, nu este vorba despre sumele de bani pe care ei le-au primit pentru aparițiile de pe micul ecran. Și nici pentru prestațiile lor publicistice. Cum să-i luăm, în ce ordine să-i enumerăm? Hai să fie în ordinea descrescătoare a sumelor primite. În această viziune, lider de necontestat, cu suma de 2,973 miliarde de lei, este Mircea Dinescu, „poetul-pușculiță“, cel care, de la celebrul „Mircea, fă-te că lucrezi“, din Decembrie ‘89, și până în ziua de azi, nu s-a învârtit decât prin locuri mănoase, de unde a putut să mulgă bani, cât mai mulți bani. Într-un interviu-fluviu pe care i l-a dat lui Alex Mihai Stoenescu, Virgil Măgureanu își amintește că, pe timpul CPUN-ului, Dinescu era un tip guraliv care se tot învârtea pe acolo cerând drepturi pentru breasla scriitorilor. I s-a dat câte ceva din ceea ce a cerut și, brusc, a devenit mult mai puțin vocal. Apoi, între 1990 și 1993, poetul fost disident a ajuns președinte al Uniunii Scriitorilor. În acea perioadă s-a tot vorbit despre un scandal, acum uitat, privitor la o tipografie. Iar cam prin 1991, a înființat „Cațavencu“. Cum de s-a prăbușit tot acel munte de bani exact peste Dinescu? Păi de la „Cațavencu“ i s-a tras! Procurorii spun că poetul a primit acea sumă imensă în schimbul acțiunilor la „Cațavencu“ SA. Și că banii i-au fost virați în conturi de către SOV, prin intermediul a două operațiuni bancare efectuate în zilele de 11 noiembrie și 21 decembrie 1999, cam pe vremea în care „cunoscătorii“ știau deja că FNI este pe ducă. Apoi, de atunci și până în ziua de azi, Dinescu s-a tot învârtit pe lângă fabrica de bani a lui Nușulică, ciugulind bani „de coșniță“, ba de pe la gazetele patronate de SOV, ba de pe la Realitatea, unde apare și acum și mormăie, plin de țâfnă, că ne paște monstruoasa dictatură a lui Băsescu, căpcăunul pe care tot el îl cataloghează, în direct și la oră de vârf, drept „un bou“. Ei, boier Mirceo, dacă matale sau vreun alt disident de catifea ați fi avut curajul să-i ziceți lui Ceaușescu, cu voce tare, că e bou, poate că alta ar fi fost evoluția noastră postcomunistă. Dar nu ați făcut-o, niciunul, deoarece Ceașcă era un dictator adevărat, nu unul precum cel cu care ne tot sperii domnia ta.
Următorul deontolog de pe lista procurorilor este, cu voia dumneavoastră, Mihai Tatulici. Da, cel cu „Stradă, școală și spital“. Și cu reîmpădurirea munților cheliți de capitalismul sălbatic din zilele noastre. Conform documentului pomenit, Tatulici ar fi primit de la SOV suma de 1,544 miliarde de lei. Poate că acum am uitat, dar tot Tatulici a fost cel care, pe la începutul anilor ‘90, pe când „Caritas“-ul era deja un buboi gata să se spargă, l-a invitat pe Ioan Stoica la o emisiune televizată, unde l-a prezentat ca pe un soi de salvator financiar al României. Atunci s-a vorbit că spălarea cadavrului „Caritas“ ar fi adus în buzunarele „deontologului“ câteva zeci de mii de dolari. Dar poate că nu au fost decât zvonuri, iar „hoțul neprins e, nu-i așa, negustor cinstit“. În cazul banilor primiți de la SOV, circuitul financiar a fost ceva mai complicat și a început, conform Parchetului General, încă din 20 mai 1999, când SOV INVEST SA a încasat de la FNI 7,62 miliarde de lei. Suma – imensă pentru acele vremuri – a fost „plimbată“ între GELSOR SA, Sorin Ovidiu Vîntu, OMNIASIG și IMOLA SA. Iar de acolo în conturile MIHAI TATULICI PRODUCTION SA, ca „plată contract cesiune părți sociale“. Părți sociale ale cui? Probabil că nu o să aflăm niciodată. Dar drumul ăsta întortocheat seamănă al dracu’ de mult cu un circuit de spălare a banilor.
Un traseu aproape la fel de îmbârligat au parcurs și paralele primite de la Nușulică de către Ion Cristoiu. Conform procurorilor, și la originea acestora a stat o sumă de bani încasată de SOV INVEST de la FNI și plimbată apoi pe la GELSOR SA, care „a virat suma de 1,3 miliarde ROL în contul lui Vîntu Sorin Ovidiu, care și el a virat 980 milioane ROL la EDITURA CRISTOIU SA, reprezentând aport la capital pentru Vîntu Sorin Ovidiu – 670 milioane ROL, Cristoiu Ion – 300 milioane ROL și Popa Nicolae – 10 milioane ROL“. Un circuit oarecum neclar în privința destinațiilor sumei astfel plimbate, dar dacă cele câteva sute de milioane de lei s-au lipit de degetele lui Cristoiu, „să-ți fie de bine, nea Ioane, să fie primit!“.
Dar, dintre toți „mânuitorii de vorbe“ care au mișunat – și mișună încă și acum – prin ograda lui Vîntu, cel mai trist caz este cel al lui Cornel Nistorescu, ilustrarea vie a zicerii golănești „Băi nene, ce dulău ai fost și ce javră ai ajuns!“. Dăruit de la cer cu un condei dumnezeiesc, el este autorul unor reportaje de neuitat. Dar și al unor „producții“ care i-ar umple de invidie chiar și pe autorii de texte lăbărțate pe pereții closetelor publice. Ca șef de ziare a fost submediocru și a dat de gard cam cu tot ce i-a căzut în mână. Acum, după ce a falimentat gazeta înființată cândva de către Ion Rațiu, Nistorescu scrie, aproape de unul singur, un soi de blog numit pompos „Cotidianul.ro“. Iar de un timp încoace își face veacul „pe sticlă“ la Realitatea. Măcinat de eșecuri acumulate pe toate planurile, ros de frustrări și uzat de singurătate, el se metamorfozează, pe zi ce trece, într-un soi de babă cârcotașă care stă pe marginea șanțului și se zborșește isteric la oricine trece pe drum. Zilele trecute, ziarul nostru a făcut publice legăturile de afaceri care l-au legat, de-a lungul vremii, pe Cornel Nistorescu de „caracatița SOV“, așa cum sunt ele descrise în documentul deja pomenit, emis de Parchetul General. Ce ar mai fi de spus? Că foștii angajați ai „Evenimentului zilei“ au sesizat că, de la un moment dat încolo, întreg ziarul a trecut, cu arme și bagaje, în „tabăra lui SOV“? Că Nistorescu a devenit, aproape peste noapte, un soi de admirator, ce-i drept lispit de fanatism, al lui Nușulică? De ce s-a întâmplat asta și mai ales de când? Poate din momentul în care chiar prin redacția EVZ a început să circule așa-zisul „Dosar Camil“? Sau poate că nu! Poate că nea Cornel chiar îl admiră sincer pe „golănassul Nușulică“? Nici asta nu o să aflăm, probabil, niciodată.
Ce rămâne în urma acestui ultim deceniu, pe cât de jegos, pe atât de păgubos? Mai nimic. Poate doar ideea că, de la Revoluție încoace, ne-am uitat, hipnotizați parcă, în plombele aurite ale „deontologilor neamului“, pe care Băsescu îi tot botează „tonomate“. Dar, de astă dată, actualul chiriaș de la Cotroceni greșește. Ei nu sunt nici pe departe „tonomate“. Tonomatul este un aparat oarecum modern, care îți aduce în minte imaginea tinerească a unei săli de dans. Nu! Ei sunt doar niște flașnete care însă nu pornesc întoarse cu manivele, ci doar „unse“ bine cu bani. Și care hârâie gâjâit una și aceeași manea filozofico-politico-economică, încheiată invariabil cu neaoșul „să moară mă-ta!“.
Vasile Surcel
