Așa ne-ndeamnă colindul din vremurile ce-și înfășoară anii pe caierul veșniciei. Îl așteptăm în fiecare an cu bucuria în care pâlpâie o taină pe care contemporaneitatea noastră mult prea strident ornamentată nu reușește a o alunga cu fățărnicia-i secularizantă, nu atât de cine știe ce ateism, ci de un mercantilism vremelnic triumfător. Așa fiind, nu ne întrebăm de ce să deschidă ușa cel însemnat cu numele lui Hristos, se știe, ci care ușă și, îndeosebi, cum anume s-o facă pentru ca împreună cu vestitorii Nașterii Sale să primească pe „Cel ce luminează și sfințește pe tot omul ce vine pe lume”? Altfel, Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului, dincolo de cuvintele secătuite de înțelesurile prădate nevolnic, devine o petrecere ca oricare alta. Ușa pe care suntem invitați s-o deschidem este a sufletului însetat de veșnicie spre a-L primi pe Fiul lui Dumnezeu care anume s-a înomenit ca să îndumnezeiască firea noastră. O deschidere-întâmpinare ca să vedem cu Ion Creangă cum: „Pe fân, în iesle stă culcat/ Micuțul prunc Iisus Hristos/ El, Fiul Domnului și Crai/ Al stelelor de farmec pline/ De-atunci cu drag, la voi, din rai/ Cu fiecare iarnă vine”.
Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, întru oameni bunăvoire”
Colindătorii vestesc cum vin de la Bethleem, o cetate mică, unde se născuse și Sf. Ioan Botezătorul, propovăduitorul pocăinței, unde Avraam a vorbit cu cei trei îngeri, în fapt cu Sfânta Treime. Aici, într-un „mic sălaș”, Sf. Fecioară Maria naște pe Mesia, după cuvântul proorocului Miheia: „Și tu Bethleeme …cu nimic nu ești mai prejos…căci din tine va ieși Povățuitorul, Care va paște pe poporul meu Israel.” Fiul lui Dumnezeu s-ar fi putut naște oriunde, dar a ales peștera întunecată, semn al smereniei Celui care astfel voia să alunge întunericul tuturor amăgirilor și să facă din oameni „fiii ai luminii” în bucuria unirii cerului cu pământul. Coborârea în timp a Celui „prin care toate s-au făcut”, deopotrivă Fiu al lui Dumnezeu și Fiu al Omului, a împărțit cursul istoriei în două, dându-i un sens.
S-a născut ca om și ca Dumnezeu; din Fecioară s-a născut și Maica Sa fecioară a rămas și în timpul nașterii și după naștere, pentru că Dumnezeu – Creatorul poate trece de legea pe care Însuși a pus-o. Vestea a fost primită de păstori, oameni simpli și de magii cei înțelepți, anume configurând limitele a înțelepciunii lumești. Vegheau păstorii când îngerul le-a zis: „Nu vă temeți. Căci iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul în cetatea lui David”. Sunt cuvinte dătătoare de putere pe care de le-am pune la suflet ca odinioară păstorii ne-am afla pe drumul deplinei eliberări de răul zilelor după îndemnul Mântuitorului: „În lume necaz veți avea; dar îndrăzniți!: Eu am biruit lumea!”. Când îngerul s-a îndepărtat un glas ceresc înălța imnul: „Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, întru oameni bunăvoire”. Cunoscători ai semnelor timpului, magii au fost conduși spre peșteră de o stea, întrebându-l pe Irod dacă are știre de Împăratul care s-a născut.
Prizonier al puterii acestei lumi, Irod nu a făcut decât ceea ce știa să facă – a mințit cu viclenia celor ce cred că stăpânesc deopotrivă clipa și veșnicia, spunând că de va fi să-l găsească să-i dea de veste spre a i se închina. Ajunși la Peșteră, au văzut Fecioara cu pruncul în brațe, l-au recunoscut și, închinându-se, i-au dat daruri „vestite” cu tâlcuri ce-L consacrau: aur, ca unui împărat; tămâie ca unui Dumnezeu și smirnă ca unuia ce avea să bea din „paharul” morții pe cruce, prefăcându-l în „pahar al mântuirii”. Vestiți de înger, ei nu s-au mai întors pe la Irod, care a început acea terifiantă cruciadă împotriva copiilor. Îngerul l-a vestit apoi pe Iosif să ia pruncul împreună cu mama sa și să plece în Egipt, după cum au și făcut scăpând de furibunda dezlănțuire a lui Irod care poruncise uciderea pruncilor cu speranța deșartă că între ei va fi și noul „Împărat”.
Mântuitorul s-a dus în Egipt, unde a stat până la sfârșitul domniei lui Irod, mai întâi spre a împlini proorocia lui Osia: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Sf. Părinți mai spun că această Fugă a fost și spre a adeveri că Hristos a fost Dumnezeu adevărat și Om adevărat și a spulbera afirmațiile eretice mai vechi și mai noi. La plinirea vremii Fecioara Maria Iosif și Iisus au mers la Nazaret împlinind Scriptura: „Nazarinean se va chema”.
A fi gazdă a lui Hristos
Mulți știm pe dinafară toate acestea, poate mai multe și, paradoxal, tocmai aceasta ne face să așteptam cu reînnoită înfiorare vestea Nașterii, așa întâlnindu-ne într-o trăire cu străbunii pentru care a fi „creștin” era o mărturisire de viață, nici pe departe prilej de „preamărire” sau o declarație de apartenență religioasă.
Nu vorbeau prea mult, dar se rugau fierbinte, se pregăteau pe îndelete, grijindu-se de rânduiala celor din afară prevestitoare ale celor dinăuntru, semne ale grijii pentru suflet, cu smerenia celui ce se dorește a fi „gazdă a lui Hristos”. Colindele sunt un fel de hronic al acestui mod de a fi întru iubire pentru Dumnezeu Iubire. Cum? Aflăm din tradiția necuprins de bogată din care ar trebui să înțelegem cum comuniunea devine folositoare împlinirii omului ca om al lui Dumnezeu, adică într-o unitate care nu-i strivește unicitatea, ci o împlinește întru Dumnezeu – Iubire. E Iubirea virtute, rodind bogat în toate celelalte, opusă iubirii-viciu mult prea legată de cele materiale și sfârșind în moarte. Sf. Fecioară Maria naște în „sărac locaș”, nu are scutece, dar cei râvnitori în credință o mângâie spunându-i că ei îi vor da „scutecele noi”.
Oare ce trebuie să fie în sufletul celui gata să poarte de grijă pruncului Hristos? În Moldova, în ziua de ajun se împart și azi acele „scutece ale Domnului” spre pomenirea strămoșilor. Într-un alt colind se jelește Bethlehemul cum de n-a primit-o pe Sf. Fecioară Maria să-L nască pe Mesia? E o deschidere miraculoasă către o altă realitate, anunțată de vocile colindătorilor și știm de la Sf. Ap. Pavel că „credința vine din auz”, câtă vreme „lucrul cel mai important rămâne nevăzut”.
Sărbătoarea Nașterii Domnului este una a Iubirii mai presus de orice; a iubirii lui Dumnezeu care și-a dăruit întreaga-I bogăție firii noastre, ne iubește fără de-ncetare pe fiecare deopotrivă, îi iubește și cei care nu-L iubesc și cu mult mai mult decât cei ce-L iubesc. La Iordan, când Hristos a primit botezul de la Sf. Ioan Înaintemergătorul, glas din ceruri a mărturisit: „Acesta este Fiul meu Cel iubit întru Care am binevoit”. Iubirea este intim legată de bunavoire, voința bună și se face pe dată lucrătoare în lumina înțelesului învăluitor din imnul ceresc: „Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, între oameni bunăvoire” într-o gradare ce unește cerul cu pământul.
Sf. Maxim Mărturisitorul scrie că „iubirea singură arată propriu-zis pe om a fi după chipul lui Dumnezeu” și face ca liberă, voia omului să urmeze voia bună a lui Dumnezeu după cuvintele rugăciunii „Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ”. Iubirea lui Dumnezeu dimpreună merge cu iubirea de oameni după cuvintele lui Avva Dorotei care închipuia lumea ca un cerc cu centrul în Dumnezeu și având ca raze pe oameni. Cu cât oamenii se apropie unii de alți prin iubire, cu atât sunt mai aproape de Dumnezeu și cu cât se apropie de Dumnezeu Cel Unul în Treime, cu atât sunt mai apropiați unii de alții. Acestea spuse, îngăduit să-mi fie să termin colindând: „Sculați creștini degrabă și aduceți-I prinos/ Și faceți loc la masă pruncuțului Hristos”.
Ne putem dori ceva mai mult?
