Nu am pretenţia că înţeleg tot ceea ce se întâmplă în politică. Nu mă consider un expert în strategii politice sau de imagine. Întotdeauna am încercat să privesc cu umor zbaterile unor -meseriaşi-. Fie că se ocupau de presă, de politică, fie că făceau PR, sau se îngrijeau de imaginea unor politicieni, aveau cu toţii o caracteristică: disperarea. Disperarea de a face bani, de a fi celebri. Două poveşti m-au distrat cel mai tare… deşi poate ar trebui să ne întristeze.
Un fost prieten al meu scrisese o carte. Slabuţă, după gustul meu, dar niciodată n-am avut pretenţia că sunt un critic literar avizat. Pur şi simplu nu mi-a plăcut, întrucât folosea o poveste pe care o auzise de la un alt prieten de-al nostru, dar o folosea prost. Pentru că era un om orgolios, extrem de preocupat de CV-ul său, de imaginea pe care o proiecta asupra celorlalţi îşi dorea un singur lucru: cartea sa să primească Premiul Uniunii Scriitorilor. Pe chestia asta m-a bătut la cap zile în şir. Vroia ca eu să-l conving pe cel care era preşedintele Uniunii Scriitorilor, utilizând argumente extra-literare. Profita de faptul că-l consideram prieten şi-mi cerea să particip la un fals intelectual. Nu avea nici o jenă, folosea argumente subtile, de tipul -tu nu înţelegi că fără o pilă nu am nici o şansă-… n-am înţeles, mai ales că era o carte proastă.
Un mare ziarist în viaţă avea un cont în bancă de sute de mii de euro, semna contracte de publicitate în calitate de comisionar, dar mergea cu o maşina de mâna a treia. Răpciugoasă, hârbuită, autohtonă, avea două misiuni. Să-l ajute în deplasarea între două pncte cardinale şi să-i întreţină imaginea de amic al poporului năpăstuit. Deşi poza în hăituitorul celor năpăstuiţi, făcea afaceri la greu cu controversaţi oameni de afaceri, după cum îi eticheta după o formulă pe care o inventase chiar el. Adică erau -controversaţi-, fiind băgaţi în afaceri murdare, dar erau -oameni- de afaceri… numai buni de jumulit! Momentele sale de jigodism sunt celebre, dar acum vreau să vă povestesc o altă întâmplare. Unui om care se considera prietenul său de ani de zile i-a cerut să semneze o chitanţă pentru 10.000 de dolari, bani pe care nu-i împrumutase, doar ca să-l aibă la mână. Cand i-ar fi venit la îndemână i-ar fi cerut banii pe care nu-i împrumutase. Procedeu tipic pentru Fraţii Cămătaru, ciudat pentru un apărător al oamenilor năpăstuiţi, însă în logica personajului de mai sus.
Ce rost au toate astea? Am vrut să ofer câteva exemple de formatori de opinie, pentru a înţelege de ce unii dintre ei nu se revoltă. Tac, sau chiar laudă…
PS: Vreau să fiu bine înţeles! Nu mă consider perfect… Pur şi simplu nu mai am chef să tac!
