Astăzi la ora 12.30 este înmormântat Florin Stuparu, la cimitirul Străulești 2. Nu credeam vreodată că voi ajunge să scriu, tocmai eu, despre Florin, la trecut. Puțină lume i-a cunoscut numele și mai puțini probabil l-au cunoscut îndeaproape.
Deși este autorul a numeroase cărți și articole de educație creștin-ortodoxă, deși încă din facultate se distingea printr-o tăioasă inteligență și umorul ascuțit, deși cu toții, cei aflați împreună în vremea Pieței Universității, îi recunoșteam limpezimea gândirii, profunzimea judecății și acribia documentării, Florin s-a menținut mereu într-o modestie și discreție voluntară, căutându-și drumul către esență.
Și-a ales o cale de ieșire din lume, lumea plină de molozul ruinelor unei societăți românești destructurate și idiotizate de comunism. A găsit la mânăstirea Petru Vodă, din inima munților, de la Poala Ceahlăului, un petic de lumină și de curățenie, clădit de Părintele Justin Pârvu.
A murit pe drumul către mânăstirea Petru Vodă, locul unde a ales să se retragă cu mulți ani în urmă.
Ultima oară când ne-am văzut, relativ recent, intersectându-ne la un colț de stradă, mi-a dăruit un volum la care lucrase din greu, o carte minunată despre viața prigonită și totuși atât de plină de lumină a Părintelui Justin. Perfecționist ca întotdeauna, nu era încă destul de mulțumit de calitatea grafică, deși mie lucrarea mi se părea impecabilă.
Am zăbovit, în picioare, în mijlocul drumului preț de juma’ de pachet de țigări, interval în care mi-a trecut în revistă, rapid, ultimii noștri 20 de ani, de când ne cunoșteam, cu ironia sa mușcătoare și cu tristețea înțeleptului ce a albit deja observând lipsa de solidaritate și devotament pentru principii a noastră, a celor care am aprins o vâlvătaie, în Piața Universității, pentru a deveni apoi o grupare a eșecului, deoarece tot ce a rămas din generația noastră de la momentul ‘89 și ‘90 când am ieșit în stradă strigând din răsputeri „Jos comunismul!“ este doar o nesfârșită serie de înfrângeri.
În raport cu ideile, normele morale și aspirațiile cu care am plecat la drum, generația noastră, în cea mai mare parte, s-a dovedit o generație de nevolnici, incapabilă să stârpească rădăcina Răului, incapabilă de jerfă și de curajul de a pune mâna pe armă pentru a opri, fie și cu prețul vieții, lucrarea sinistră a adunăturii de nenorociți care s-au pus călăre pe grumazul poporului român. Am rămas cu scârța-pârța pe hârtie și memoria lucrului nedus până la capăt și atât.
Fondator al Mișcării Pentru România, o ultimă zvâcnire a spiritului Pieței Universității, Florin Stuparu a ales să se care de la oraș, după acest ultim eșec „de generație“, căutând limpezimea acolo unde încă mai pâlpâie o flăcăruie de spirit românesc, alături de oameni lăsați de Dumnezeu cu sfințenia sufletului, la Petru Vodă. A muncit scriind nenumărate articole și cărți de îndreptare a minților zdruncinate de „ateismul științific“, încercând să lase măcar copiilor noștri un îndreptar de folos. Astăzi, colegii mei de redacție, când au aflat că aș vrea să scriu despre Florin Stuparu-care-a-murit, una dintre cele mai strălucite minți întâlnite de mine vreodată, din generația mea, se întrebau cine a fost acest Florin Stuparu?
În memoria sa, citez doar câteva vorbe scrise de el, despre rădăcina răului și sursa prostiei care otrăvește zi de zi ființa omenească/românească.
„Ateismul străbate întreaga materie a așa-ziselor «cunoștințe» ce se vâră silnic în mințile școlarilor, de la «grădi» și până la Universitate. (Că nu e vorba de niciun fel de cunoștințe în adevăratul înțeles al cuvântului se va vedea la timpul potrivit.) Să nu vă închipuiți însă că «procesul instructiv-educativ» lasă deoparte celelalte păcate de moarte. Nicidecum! Nu scapă din vedere niciunul, le «cultivă» pe toate, ca un grădinar iscusit, ce are în serele sale și flori timpurii, și flori târzii. Dar ateismul e îngrijit cu osebită luare-aminte, pentru că Statul – a cărui instituție de căpătâi e școala – Statul deci este ateu înainte de a fi păgân, sau iubitor de argint, sau slujitor al pântecelui, sau ce mai vreți, măcar că e și toate acestea.
De aceea, școala are datoria să producă cetățeni în primul rând atei, și abia după aceea curvari, prea-curvari, îndrăciți cu pântecele, iubitori de argint, iubitori de odihnă trupească și de slavă deșartă! De fapt, ateismul hrănește toate celelalte patimi, căci, dacă nu e Dumnezeu, atunci nu e nici păcat, și omul poate să facă orice.“
Oamenii chiar fac orice și se duc dracului, asta e, pe scurt… Florin măcar s-a dus pe drumul către mânăstire, pe drumul către prietenii care au ales calea Adevărului…
Dumnezeu să-l odihnească.
George Roncea
