Constantin Bălăceanu Stolnici, personajul care se prezintă astăzi în toată spoiala aristocratică, era un umil slujbaș al Securității. De fiecare dată când tov. Bălăceanu cerea voie pentru un drum în vest, primea de la Secu o listă cu cei pe care trebuia să-i spioneze. Devenise atât de important încât a fost preluat, ca „sursă“ și de Informațiile Externe. Devenit „turnător internațional“ fostul „ciripitor Ionescu Paul“ a primit și numele de cod „Laurențiu“. Concret, tov. Bălăceanu a început să umble prin Occident încă din vara anului 1966. Un „Referat cu propunere de aprobare a plecării în Franța, ca vizitator, a agentului //Ionescu Paul//, din 31.01.1966“ spune: „A fost recrutat pe 3 iunie 1965, în problema T.N.L. (n.red. Tineretul Național Liberal) și //foști exploatatori//.
De la recrutare și până acum agentul a dat rezultate bune în munca informativă, atât pe linia scopului pentru care a fost recrutat, cât și în relațiile cu unii români stabiliți în țările capitaliste, care ne-au vizitat țara și interesau în mod deosebit Direcția a ll-a“. Până la urmă, excursia în Franța i s-a aprobat, prima într-un lung lanț de vizite externe.
Ajuns în străinătate, Bălăceanu, atât în calitatea sa de „Ionescu Paul“ cât și în cea de „Laurențiu“, i-a spionat pe toți cei asupra cărora fusese asmuțit de la București. Ani la rând a dat note informative despre foștii politicieni din exil. Tot el a intrat în contact cu oameni de cultură, inclusiv un celebru filosof (n. red. probabil Emil Cioran), pe care a încercat să-i convingă că, România s-a preschimbat, brusc, într-un stat liber pe care aceia l-ar putea vizita. Rangul nobiliar al familiei lui și vastele ei contacte externe i-au permis accesul în vârful mediilor diplomatice, inclusiv la ambasadorii unor țări importante. Ajuns „afară“, tov. Bălăceanu s-a învârtit și pe la „Europa liberă“ unde, conform ordinelor primite, ar fi trebuit să se implice chiar și în politica editorială a postului. Un „Raport privind întâlnirea cu sursa //Laurențiu// din 31.05.1978“, menționează, referitor la „Europa liberă“ că informatorul urma să discute cu unul dintre șefii secției române despre „problema difuzării unor știri despre România, în mod eronat, atrăgându-i atenția că, în felul acesta, postul de radio va pierde orice influență în rândul ascultătorilor“. Motiv pentru care el oferea și soluții: „Difuzând știri realiste despre țara noastră, despre personalități din țară, /…./ postul de radio s-ar face mai ascultat și mai apreciat în rândul ascultătorilor din România“. Dar se pare că, în ceea ce privește „Europa liberă“ situația a fost mult mai complicată. În urmă cu câțiva ani, presa a publicat o schiță a casei lui Vlad Georgescu, directorul postului, care era întocmită de „sursa Laurențiu“, alias Bălăceanu Constantin. La ce o fi folosit acea schiță? Poate pentru organizare unui atentat?
„Arginții“ Securității
De-a lungul carierei de informator, tov. Bălăceanu a turnat tot ce se putea turna: rude, colegi de serviciu, prieteni, oameni care l-au primit în casa lor, sau pacienți care au crezut în el. Uneori a plecat în străinătate ca invitat la simpozioane și congrese științifice. Alteori, pur și simplu, pentru că așa a vrut el. Adică el și Securitatea, care i-a dat aprobările. Iar de umblat, a umblat cam peste tot: Franța, Elveția, RFG, Belgia, Spania, Anglia, SUA și Canada. Iar pentru că pe lume toate au un preț și doar proștii fac muncă voluntară, informatorul Bălăceanu, indiferent că și-a zis „Ionescu Paul“ ori „Laurențiu“, a fost răsplătit, adeseori, pentru slujirea Securității. Securitate care, birocratică fiind, a păstrat „chitanțele ticăloșiei“, acte contabile care atestă că boierul Bălăceanu n-a fost mofturos: s-a vândut și pe mult, și pe puțin. Primii bani pe care i-a primit au fost o sumă relativ modestă chiar și pentru acea vreme: 288 de lei, primiți pe chitanță pe 8.02.1966, „pentru relațiile furnizate“. Atunci, la începutul carierei de turnător, Bălăceanu nu a refuzat nici măcar mărunțișul: pe 29.08.1969, a semnat chitanță pentru 125 de lei, ,,contravaloarea vizelor de pașaport pentru plecarea la Londra“. Dar acestea au fost doar cele mai mici sume pe care boierul s-a pretat să le ia. După doi ani de la recrutare, pe 7.09.1967, Bălăceanu a primit 1000 de lei, „pentru efectuarea unei deplasări în străinătate, pentru sarcini cu caracter contrainformativ“. După câteva luni, pe 29.04.1968, „informatorul //Ionescu Paul// primea alți 2000 de lei‚pentru o deplasare în Elveția și Spania, pentru organele noastre“. Alți 2000 de lei i-a primit după încă un an, pe 22.05.1969, răsplată pentru „informații furnizate, deplasare în străinătate“. Într-o vreme în care chiar și deținerea cîtorva cenți te putea arunca după gratii, „sursa“ a primit de la Secu chiar și ,,verdeață,, capitalistă. Prima dată a fost în mai 1978 când urma să plece într-o excursie prin câteva țări vestice, inclusiv Elveția. Documentele menționează: „Deplasarea lui //Laurențiu// în țările occidentale menționate o va face cu trenul, împreună cu soția sa și propunem ca jumătate din costul biletului să fie suportat de organele noastre, respectiv suma de 3000 lei. De asemenea propunem ca pentru mici cheltuieli în valută, să i se aprobe suma de 100 dolari SUA. Ambele sume din fondul CIS al UM 0920 F-100“. Altă valută, tot mărunțiș a primit-o pe 28 august 1968, căci: „În drum spre Londra, informatorul se va opri la Geneva, din indicația noastră. Întrucât este necesar a face această întrerupere, este nevoit să cheltuiască 60 de dolari, contravaloarea transportului de la Geneva la Londra. Pentru acoperirea cheltuielilor necesare rezolvării sarcinilor ce le are din partea organelor noastre propun să se aprobe suma de 60 de dolari SUA care să fie înmânați informatorului //Laurențiu//.“ Puse una peste alta, de-a lungul colaborării, Securitatea a strecurat în punga boierului Bălăceanu un bacșiș de 18.313 lei. Penibil peșcheș pentru urmașul unei familii nobiliare care se laudă cu o istorie veche de aproape un mileniu.
Boierul, spion la curtea lui Vodă
Printre numeroasele „obiective“ pe care boierul Bălăceanu le-a spionat din ordinul stăpânilor de la Secu, s-a aflat, la un moment dat, chiar și exilata Casă Regală a fostului nostru suveran. În „Raport cu sursa Laurențiu, din 31.05.1978“ se menționează: „La început Laurențiu a arătat că în țările prin care va trece va avea prilejul să contacteze o serie de cunoștințe și relații ale sale din rândul vechii emigrații române, printre care în Elveția pe fostul mareșal al Palatului Regal și prin intermediul lui și pe fostul Rege Mihai I, stabilit în Laussane. S-a arătat lui Laurențiu că e bine să poarte o discuție cu Mihai, să se intereseze de situația și preocupările lui actuale, de atitudinea pe care o nutrește față de țară și ce părere ar avea despre o eventuală vizită turistică a sa în România.“ Într-o altă notă informativă, semnată „Ionescu Paul“, boierul Bălăceanu anunța Securitatea Română că Regele Mihai I „Este sub o influență proastă de la Londra, exercitată de unele cercuri de acolo, o atitudine insuficient de laxă și lipsită de realism care este dictată de anumite foruri românești din exil, foruri care sunt insuficent de apte pentru a formula o politică intelgentă“. Iar aceste considerente erau expuse în aceeași notă informativă în care „sursa“ dezvăluia Securității, cu nume și date concrete, modul în care fostul suveran obținea informații despre situația din România comunistă. Practic, boier Bălăceanu l-a spionat și l-a trădat pe suveranul său, chiar dacă acesta era în exil. Nici mai mult, dar nici mai puțin. Cu secole în urmă, orice strămoș al lui care și-ar fi trădat voievodul ar fi fost descăpățânat de securea gâdelui, iar numele lui dezonorat ar fi ajuns de ocara istoriei și cronicarilor. Ei, unde or fi vremurile de glorie? În zilele noastre, trădarea nevolnicului Bălăcean, a fost răsplătită într-un mod cu totul neașteptat. Revenită în țară, după decenii de exil, familia regală i-a acordat turnătorului, într-un mod stupid, apropiat de o autoflagerare masochistă, Medalia „Regele Mihai I, pentru loaialitate“. Greu de găsit o idioțenie mai mare: au medaliat „loialitatea“ turnătorului! Idioțenie repetată însă și de alții. Documentele securității menționează că Bălăceanu a oferit și numeroase informații privitoare la Ordinul de Malta. Dar asta nu l-a împiedicat să capete, acum, în democrație, rangul de „Președinte al familiarilor Ordinului de Malta“ din România.
Băgați-l mă, la Academie!
Într-o viață lungă, care l-a adus aproape de vârsta patriarhilor, venerabilul Bălăceanu-Stolnici a făcut de toate: s-a ocupat de medicină, s-a plimbat prin lume, i-a turnat la Secu pe toți cei care i s-a ordonat să-i toarne, a primit bani, nu puțini, pentru mârșăviile semnate și asumate. A făcut-o din lăcomie și lipsă de caracter? A făcut-o din orgoliu? A făcut-o pentru că așa a vrut el! A făcut-o din oportunism, dar și dintr-un banal carierism plebeu, ca să-și ușureze ascensiunea profesională. Într-o „biografie“ predată șefilor de la „Secu“, parte din fondul de rețea nr. R156672, tov. Bălăceanu, sub identitatea „Laurențiu“, aproape că se milogea de ei să-l împingă, cumva, spre culmile ierarhiei științifice: „Pentru a trece la colaborare pe o treaptă nouă, mai complexă și mai vastă, trebuie să se poată realiza contacte cu străinătatea mai intense, să se asigure o poziție mai prestigioasă. Realizarea unei poziții mai prestigioase ar însemna confirmarea titlului de Doctor Docent. (…) Faptul ar fi încurajator și pentru o promovare ulterioară posibilă în cadrul Academiei de Medicină și poate chiar a Academiei RSR, promovări care reprezintă doar titluri onorifice, fără avantaje de preț sau de remunerație“. Măi să fie! Academician pe burta goală nu s-a văzut nici măcar în România socialistă. Dar, din motive doar de el știute, tov. Bălăceanu, pe atunci medic primar geriatru, șef de secție la Institutul Național de Geriatrie și Gerontologie era convins că ascensiunea profesională i-ar fi blocată de geniala Ana Aslan, savant cu o reală reputație internațională. Motiv pentru care nu a ezitat să o muște de fund în fața Securității. În aceeiași „Biografie“, vorbind la persoana a treia, el menționează: „pentru stabilitatea de viitor a Institutului și a poziției doctorului Bălăceanu, ar trebui să se intervină energic să se schimbe atmosfera groaznică ce domnește în INGG, să se atribuie sarcini de protocol dr. Bălăceanu și să se admită principiul ca prof. /…/ (n.red. Ana Aslan) să circule însoțită, mai ales că sănătatea ei este șubredă“. În acel moment, sănătatea Anei Aslan nu era absolut deloc șubredă, iar spusele „sursei“ sună aproape ca o invitație la asasinat adresată Securității care din câte știm acum, s-a ocupat și de „operațiuni umede“ cum li se spunea, codificat, acțiunilor de suprimare a unei persoane incomode. Din fericire nimeni nu a plecat urechea la „cererea“ lui insinuată șerpește, iar Ana Aslan a murit atunci cînd i-a sosit clipa, pe 20 mai 1988. Ce-și mai dorea „sursa“ Laurențiu, în privința Anei Aslan? Ca ea să nu mai poată ieși în lume decît însoțită, de el bineînțeles, „Astfel s-ar putea face un transfer al relațiilor prezente ale sale, la doctorul Bălăceanu, relații care s-ar pierde pentru țară în cazul în care prof. ar închide ochii. S-ar pregăti astfel terenul pentru succesorul ei. Nu există în INGGG, nici o personalitate care să îi ia locul în afară de C. Bălăceanu“. O ticăloșie care s-o egaleze pe aceasta nu ar putea fi decât angajamentul „sursei“ că va oferi Securității informații despre pacienții străini veniți la clinica lui pentru tratamente geriatrice.
Ce ar mai fi de spus? Mai nimic. Sau poate doar că, prin 1988, „sursa“ Bălăceanu și-a încheiat colaborarea cu securitatea. Iar asta nu s-a produs din cauza veunei presupuse tresăriri de conștiință a „sursei“ care să fi căzut brusc în patima dizidenței. Nu! Securitatea a renunțat la el doar pentru că, oamenii pe care îi spiona începuseră să-și dea seama cu ce se ocupă el în realitate și să-l cam ocolească. Sau altfel spus, pentru că îl păștea pericolul unei penibile deconspirări.
Vasile Surcel
