Consiliul Superior al Magistraturii solicita Înaltei Curți la începutul lunii mai 2016 să strămute la o altă instanță dosarul în care UNJR si FJR contestă legalitatea deciziei prin care s-a decis ca alegerile din CSM să fie organizate doar pentru 6 membri, scriind în cererea sa: „Intelegem sa invocam drept motiv de stramutare pe cel referitor la banuiala legitima in ceea ce ii priveste pe toti judecatorii Curtii de Apel Bucuresti”. Astăzi, Înalta Curte a respins cererea Consiliului Superior al Magistraturii de strămutare a dosarului, decizia fiind definitivă. (foto judecătorul Mircea Aron, președintele CSM)
Consiliul Superior al Magistraturii este instituția cu rol de garant al independenței justiției și este competentă în ceea ce privește recrutarea, promovarea, transferarea, detașarea, sancționarea disciplinară și eliberarea din funcție a judecătorilor și procurorilor.
Revoltați de cererea CSM, în 11 mai, membrii Asociaţiei „Forumul Judecătorilor din România” transmiteau un comunicat de presă prin care solicitau membrilor Consiliului Superior al Magistraturii să respecte rolul constituţional al acestui organism reprezentativ al corpului magistraților, de garant al independenţei justiţiei.
Iată ce spuneau judecătorii în comunicatul din 11 mai:
„Asociaţia „Forumul Judecătorilor din România” respinge ferm orice încercare de plasare a sa în umbra unei aparenţe de „bănuială legitimă”, motivată în cuprinsul cererii de strămutare a dosarului înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti în care Consiliul Superior al Magistraturii este pârât, având ca obiect suspendarea executării Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 338/29.03.2016, la cererea Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România.
Asociaţia „Forumul Judecătorilor din România” nu este parte în dosarul menţionat şi nu poate fi bănuită de vreo „potenţială” ingerinţă în actul de justiţie din partea membrilor săi, care nu au nicio atribuţie jurisdicţională sau administrativă legată de dosarul în cauză.
Potrivit art. 133 alin. 1 din Constituţie, rolul Consiliului Superior al Magistraturii este acela de garant al independenţei justiţiei.
Curtea Constituțională a arătat că CSM poate fi garantul independenţei justiţiei numai dacă, în realizarea acestei competenţe, el își îndeplinește în mod independent și imparțial atribuţiile stabilite prin lege (Deciziile nr. 518/2007, nr. 779/2009, nr. 1556/2011).
Prin cererea de strămutare a dosarului în care Consiliul este parte, se induce în spațiul public ideea că soluția într-un dosar poate fi determinată nu doar de probatoriul administrat în condiţii de contradictorialitate şi nemijlocire sau de dispozițiile legale aplicabile, interpretate de judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei în mod aleatoriu, ci și de relaţiile de colegialitate între magistraţii unei instanţe judecătoreşti sau ai unei secţii specializate ale acesteia.
Mai mult, se creează impresia că o astfel de vulnerabilitate „colegială” poate fi defavorabilă chiar Consiliului Superior al Magistraturii, într-un dosar în care acesta este parte, ceea ce contravine nu numai simplei realităţi pe care Asociaţia „Forumul Judecătorilor din România” o cunoaşte şi o afirmă cu tărie, dar şi exigenţelor minime de logică, în condiţiile în care Consiliul este cel care exercită toate atribuţiile legale asupra carierei oricărui judecător.
Aplicând acest raţionament, s-ar ajunge la un cerc vicios, inacceptabil, acela de a pune sub semnul îndoielii – spre exemplu – independenţa şi imparţialitatea judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care sunt desemnaţi în mod aleatoriu să judece un dosar în care Consiliul sau unii dintre membrii săi sunt părţi, pentru simplul fapt că au fost numiţi în urma unui interviu susţinut în faţa Consiliului Superior al Magistraturii sau că sunt colegi ai uneia dintre părţi.
În mod evident, un astfel de raţionament, inadmisibil a fi utilizat tocmai de Consiliul Superior al Magistraturii, iar nu de un justiţiabil fără studii juridice, este de natură a afecta prestigiul justiţiei, încrederea părţilor şi a publicului în actul de justiţie, deoarece simpla existenţă a unor relaţii normale de serviciu între una din părţi şi judecătorul cauzei nu poate afecta imparţialitatea acestuia din urmă, având în vedere că sistemul judiciar este compus din magistraţi de carieră, care au o formare profesională specială, respectă interdicţii şi incompatibilităţi, inclusiv de natură deontologică, în funcţie de care îşi reglează conduita pentru a fi departe de orice îndoială.
Exercitându-şi drepturile procesuale de parte într-un dosar, Consiliul Superior al Magistraturii ar trebui să manifeste o anumită rezervă, în aşa fel încât să nu ridice în mod superficial dubii cu privire la imparţialitatea şi independenţa tuturor judecătorilor unei instanţe judecătoreşti (în speţă, Curtea de Apel Bucureşti) sau asupra probităţii profesionale a membrilor unei asociaţii legitime, dar şi o obligaţie de diligenţă, aceea de a aminti care sunt principiile care fundamentează aceste garanţii esenţiale ale dreptului la un proces echitabil.
În acest context, facem următoarele precizări, pentru a readuce în spaţiul public principiile pe care membrii asociaţiei le respectă, în calitate de judecători:
Art. 2 alin. 3 din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, arată că „judecătorii sunt independenţi, se supun legii si trebuie sa fie imparţiali”.
De asemenea, art. 9 alin. 1 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor prevede că „judecătorii trebuie să fie imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, fiind obligaţi să decidă în mod obiectiv, liberi de orice influenţe”, iar alin. 2 al aceluiaşi articol dispune că „judecătorii trebuie să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparţialitatea lor”.
Pentru stabilirea independenţei autorităţii jurisdicţionale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a luat în calcul mai multe aspecte: lipsa oricărei ingerinţe sau aparenţe de ingerinţă din partea altor puteri ale statului sau a părţilor, precum şi existenţa unor garanţii reale împotriva riscului unei presiuni exterioare (CEDO, Campbell şi Fell împotriva Marii Britanii, hotărârea din 28 iunie 1984, Comisia EDO, raportul din 18 decembrie 1980 în cauza Crociani şi alţii împotriva Italiei).
Atunci când trebuie să determine dacă un anumit organ poate fi considerat „independent”, Curtea va ţine cont de modul în care au fost numiţi membrii săi, de durata mandatului lor, de existenţa garanţiilor menite să împiedice presiunile din exterior, dar şi de aparenţa de independenţă a acestui organ” (CEDO, Cambell şi Fell, cit. supra, par. 78; CEDO, Langborger, hotărârea din 22 iunie 1989; CEDO, Procola, hotărârea din 28 septembrie 1995; CEDO, Bryan, hotărârea din 22 noiembrie 1995).
Independenţa instanţei implică lipsa oricărei subordonări a autorităţii de jurisdicţie care soluţionează un litigiu atât faţă de orice formă de putere – politică sau executivă, cât şi faţă de părţi.
Exigenţa imparţialităţii, în sensul art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, presupune că încrederea pe care judecătorul trebuie să o inspire părţilor şi publicului este esenţială şi decisivă, important fiind ca îndoielile privitoare la imparţialitate să poată fi justificate în mod rezonabil.
În jurisprudenţa Comisiei sau a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că existenţa imparţialităţii în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie trebuie determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale judecătorului cauzei, dar şi conform unui test obiectiv vizând să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială legitimă în aceasta privinţă (CEDO, Fey c. Austriei, hotărârea din 24 februarie 1993, par. 30; CEDO, Ferrantelli şi Santangelo c. Italiei, hotărârea din 7 august 1996; CEDO, Hauschildt c. Danemarcei, hotărârea din 24 mai 1989, par. 48; Gautrinşi alţii împotriva Franţei, hotărârea din 20 mai 1998).
Urmând demersul obiectiv, în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie, exigenţa imparţialităţii presupune ca încrederea pe care judecătorul trebuie să o inspire părţilor şi publicului este esenţială şi decisivă, important fiind ca îndoielile privitoare la imparţialitate să poată fi justificate în mod rezonabil.
Imparţialitatea subiectivă presupune că niciun membru al instanţei nu trebuie să aibă vreo prejudecată sau predilecţie. Demersul subiectiv de a determina imparţialitatea judecătorului ar însemna deci a determina convingerea personală a judecătorului pe parcursul judecăţii şi în modul de soluţionare a unei cauze concrete. Imparţialitatea subiectivă pune în discuţie aşadar „forul interior” al judecătorului.
Ambele criterii trebuie să convingă un observator exterior şi obiectiv că imparţialitatea judecătorului cauzei nu ar putea fi afectată, iar posibilitatea de a formula cerere de abţinere reprezintă un remediu legal pentru astfel de situaţii, pe lângă cele asigurate părţii interesate (recuzarea sau cererea de strămutare).
În conformitate cu pct. 2.5 din Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară „judecătorul se va abţine în orice dosar pe care constată că nu îl va putea judeca imparţial sau în care i-ar putea părea unui observator obiectiv ca nefiind capabil să judece imparţial”. Între astfel de cazuri, se numără şi „cazul în care judecătorul se simte subiectiv sau are o prejudecată cu privire la una din părţi sau în care judecătorul cunoaşte personal împrejurări de fapt aflate în controversă care ar avea relevanţă în desfăşurarea procesului” (2.5.1.). Cu toate acestea, „este acceptat ca judecătorului să nu i se poată admite abţinerea/recuzarea atunci când nu se poate constitui o altă instanţă care să judece cauza sau când, din motive de urgenţă, inacţiunea ar putea duce la un grav act de injustiţie.”
Luând în considerare aceste principii, din punctul de vedere al Asociaţiei, referirea la membrii acesteia în cuprinsul unei cereri de strămutare a unui dosar în care Asociaţia sau membrii acesteia nu sunt părţi şi cu privire la care nu se pot preta la acţiuni nedeontologice, venită din partea Consiliului Superior al Magistraturii, nu în calitatea sa de garant al independenţei justiţiei, de care s-a derobat, ci în calitatea sa de parte în dosar, este de natură a crea opiniei publice impresia că soluțiile sunt sau ar putea fi influențate de factori externi, lucru inacceptabil, împotriva căruia Asociaţia a luptat încă de la înfiinţarea sa şi va lupta în continuare.
Considerăm că se află la dispoziţia Consiliului Superior al Magistraturii orice mijloace juridice, în conformitate cu atribuțiile sale statuate prin lege, prin care să identifice, să sancționeze și să limiteze orice acțiuni individuale ale persoanelor sau instituțiilor care au drept finalitate subminarea independenței judecătorului, a unei instanţe judecătoreşti sau a sistemului judiciar în ansamblul său, fiind cu atât mai grav mesajul pe care îl transmite, deoarece vine din partea unei instituții reprezentative a sistemului judiciar, în perfectă cunoștință de cauză cu privire la competența şi atribuțiile sale, dar și cu privire la importanţa principiului independenței judecătorului într-un stat de drept.
judecător Dragoş Călin, Curtea de Apel București, co-președinte
judecător Ionuţ Militaru, Curtea de Apel București, co-președinte”
