Judecătorul Anton Pandrea, președintele Secției penale a ICCJ și fost președinte al CSM a cerut, zilele trecute, să i se aprobe ieșirea la pensie. Să-i dea Dumnezeu multă baftă și multă sănătate ca să se bucure cât mai mult timp
de cele cîteva zeci de milioane de lei vechi pe care le va primi de aici încolo. Dar să-i dea și o minte limpede care să-i reaminteasca în fiecare clipa că și el este de vină pentru faptul că Romania a fost condamnată, la CEDO, să plătească zeci de milioane de euro, daune materiale și morale acordate foștilor proprietari de case naționalizate. Acum, poate că am uitat, dar Anton Pandrea este unul dintre judecătorii instanței supreme care, cu 16 ani în urmă, au sărit în bocanci, au salutat militărește, după care s-au făcut preș în fața lui Ion Iliescu. Asta s-a întîmplat la scurt timp după ce, în toamna anului 1994, pe cănd se afla într-o vizită „de lucru” la Satu-Mare, vechea tinichea comunistă, spoită chicios în culori capitaliste, “Cucuveaua de la Cotroceni” tunase si fulgerase contra proprietății private. ?ê?£i mai spusese Ilievici atunci că justiția nu ar trebui să admită cererile de retrocedare ale caselor naționalizate. În scurt timp, justiția noastră democratică a preluat ideea din mers și a trecut la punerea ei în practică. Concret, Anton Pandrea este unul dintre magistrații care au votat pentru schimbarea jurisprudenței privitoare la acest domeniu. ?ê?£i, cu toate că asta s-a întîmplat cîndva, la începutul anului 1995, efectele juridice ale acelui vot nefericit ne urmăresc și în ziua de azi. Chiar și acum, aproape că nu este lună lăsată de la Dumnezeu în care CEDO să nu ne anunțe că România a fost din nou amendată pentru te miri ce năzbitie, comisă de justiția noastră neghioabă. O justiție care, deși au trecut deja două decenii de cînd ne tot lăudăm că suntem o țară liberă și democartică, n-a obosi încă să calce în străchini și să-și facă de cap, ignorînd unele dintre cele mai elementare drepturi ale omului, inclusiv dreptul la proprietate. Bineînțeles că, în asemenea cazuri, nu este vorba despre o implacabilă voință divină, ci doar de oameni din “sistem” care, plătiți regește fiind, au stat ascunși sub poala atotputernicei imunități judecătorești, de unde au împărțit dreptatea după cum i-a tăiat capul. Din păcate, ori de cîte ori o dau ei în bară, organismele internaționale ne obligă, pe noi toți, să reparăm prostiile comise de măscăricii cu robe. Apoi, timpul trece, iar atunci cînd le vine vremea, acești “cascadori ai rîsu-plînsului” ies, rînd pe rînd, la pensie, fără ca cineva să-i mai tragă vreodată la răspundere pentru banii pe care statul român trebuie să-i achite pentru eșecurile lor profesionale.
Hotărîrea nr.1/02.02.1995: scor 21 la 20
Pornind de la spusele lui Iliescu, Secția Civilă a instanței supreme a solicitat schimbarea jurisprudenței privitoare la restituirea pe cale judecătorească a caselor naționalizate prin Decretul 92/1950. Această cererea a fost analizată de Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție care, după deliberări, a procedat la supunerea sa la vot. După numărarea voturilor exprimate de către magistrați a rezultat un ”scor” deosebit de strâns: 20 de judecători au votat contra modificării jurisprudenței, iar 21 au votat pentru. Căpătînd greutate juridică, decizia a fost înregistrată ca ”Hotărîrea nr. 1/02.02.1995„. În anii care au urmat s-a dovedit că acel vot care a făcut diferența a fost, poate, cel mai scump petic de hîrtie din istoria noastră post-decembristă: dacă stăm să o calculăm, valoarea sa egalează cele cîteva zeci de milioane de euro pe care statul român trebuie să le achite în urma condamnărilor pronunțate împortiva sa la CEDO. Apoi, în anii care au urmat, magistrații nu au mai avut ”loc de întors”: la judecarea avalanșei de recursuri în anulare au fost obligași să se conformeze jurisprudenței modificate printr-un scor „la mustață„. ”Hotărîrea nr. 1/02.02.1995 a fost semnalul care a dat startul noii „naționalizări„. La scurtă vreme după adoptarea ei, procurorii generali ai României, Vasile Manea Drăgulin și, mai apoi, Nicolae Cochinescu, au aprobat mii de "recursuri în anulare" care i-au afectat în mod direct pe toți cei care apucaseră să-și recîștige casele furate în cele aproape cinci decenii de comunism. Atunci, în cursul acelei ședințe „mamut„ în favoarea modificării jurisprudenței s-au pronunțat mai întîi șefii: Gheorghe Uglean și Leonida Pastor, președintele, respectiv vicepreședintele instanței supreme, Cornel Bădoiu, președintele acum desființatei Secții Militare de la CSJ precum și Alexe Costache Ivanov, președintele Secției Civile. Lor li s-au alăturat judecătorii Anton Pandrea, Eugenia Lohan, Marin Popa, Maria Roșu, Viorel Anghel, Vasile Boroi, Georgeta Firuleasa, Dumitru Gazetovici, Emil Gherguț, Costică Ionescu, Eugen Iosifoiu, Teodor Mrejeru, Florica Palaghiciuc, Benedict Sîrbu, Gabriela Stecoza, Ecaterina Voropciuc și Gheorghe Toader. În anii care au urmat, majoritatea acestora au avut o carieră de succes, atît în justiție cât și în alte domenii ale vieții publice.O parte dintre ei au continuat să ocupe mult-râvnita funcția de judecător la instanța supremă. La un mpoment dat Cornel Bădoiu a fost președintele Curții Militare de Apel, iar apoi a intrat în politică, deputat ales pe listele PDSR. Alexe Costache Ivanov a fost secretar de stat la Ministerul Justiției pe vremea în care la cârma acestuia se afla Rodica Stînoiu, tot din partea PDSR. La un moment dat, Dumitru Gazetovici a intrat în avocatură și având parca un nume predestinat, a pledat din partea acuzării, în foarte multe procese ale unor ziariști trimiși în judecată. Fie măcar și pentru istorie, se cuvine să amintim ;i numele judecatorilor care s-au opus acestei inițiative păguboase. In ordinea lor, ei au fost: Mircea Aron, Maria Coca Cozma, Ștefan Dănilă, Paul Florea, Liviu Giurgiu, Gabriel Ionescu, Nicolae Ionescu, Silvia Marica, Ștefan Mateescu, Paul Mitroi, Sorin Moisescu, Dimitrie Onica, Elena Osipenco, Eugenia Pușcariu, Florica Robescu, Ana Savin, Andrei Selyem, Petre Simileanu, Ion Tiucă,și ovidiu Zărnescu. În anii care u urmat, si membrii acestui grpu au avut o evoluție spectaculoasă: Sorin Moisescu și Paul Florea au fost președinți ai instanței supreme iar Paul Mitroi a fost, pentru o bună bucată de timp, Avocatul Poporului. Dar asta s-a întîmplat, pe vremea guvernării CDR, despre care noi am stiut că ar fi de dreapta.
Care au fost mizele acestui joc pervers, pus la cale de cripto-comunistul Ion Iliescu și pus în aplicare de către magistrații care s-au așternut preș la picioarele sale? Au fost mai multe. Unul, cel mai grav, a fost divizarea poporului în “proprietari și chiriași în fostele case naționalizate, două tabere antagoniste care au și fost asmuțite una împotriva celeilalte, așa cum se mai făcuse încă de la începutul anilor ’90, cînd lupta se dădea între clasa muncitoare cea bună și intelectualii cei ticăloșiiți. O altă miză au fost chiar casele naționalizate pe care puseseră deja mina foarte mulți dintre potentații noii clasei noastre politice post-decembriste. Iar printre beneficiari s-au numărat chiar și cîțiva magisrați de rang superior. Că doar de, la noi romanii funcționează foarte bine principiul “Cine împarte, parte își face”. Apoi, au urmat alte legi care au permis chiriuașilor din fostele case naționalizate să-și cumpere locuințele în care, pînă atunci, locuiseră ca chiriași. Iar prețurile de cumpărare a unor case luxoase din zone rezidențiale, pe niște prețuri penibile,situate cam la nivelul unor garsoniere din Rahova sau alte cartiere mărginașe. Iar, în anii care au trecut de atunci, ei au rămas cu casele lor de lux cumpărate pe mai nimic, iar statul roman, adică noi toți, am rămas datori cu cîteva zeci de milioane de Euro.
Vasile Surcel
