La marginea Iasilor, o data iesit din Galata, spre Bahlui, timpul te poarta in trecut. Pe ulita numita Cicoarei, in cateva bordeie prapadite traiesc cateva familii pentru care n-a fost niciodata sarbatoare.
Daca bati la prima usa, care de-abia se mai tine in balamale, vor iesi patru tanci, nici unul imbracat pentru vremea de afara. Nici tatal, Vasile Popa, nici mama, Lucia, nu sunt acasa. Unul este la cules de vreascuri, iar celalalt pe la o cantina, sa faca rost de mancare.
Copiii au auzit de Mos Craciun numai la scoala, unde ajung numai atunci cand au temele facute. Dar asta se intampla numai cand parintii reusesc sa faca rost de ulei pentru candela.
Daca ar crede ca Mos Craciun exista, i-ar scrie, chinuit, la lumina zilei, cateva randuri: -Mos Craciun, la noi nu este nici o adresa. Stam langa Bahlui, intr-o camera mica, cinci copii cu mama si tata. Sora mea cea mai mica, Florentina, a zis ca sa-i aduci o patura, ca nu mai avem vreascuri de pus pe foc-.
E Craciunul. Nu si in -Dallas-, colonia bordeielor de pe malul Bahluiului. Acesti necajiti sunt uitati nu numai de Mosul cu plete dalbe, dar si de autoritati, de functionarii care stau linistiti la masa, singura lor grija fiind sa le tihneasca bucatele de Craciun…
-Mos Craciun, la noi nu este nici o adresa. Stam langa Bahlui, intr-o camera mica, cinci copii cu mama si tata. Sora mea cea mai mica, Florentina, a zis ca sa-i aduci o patura, ca nu mai avem vreascuri de pus pe foc-. O astfel de scrisoare ar fi vrut sa trimita catre Mos Craciun Valentina Popa, daca, la cei 11 ani pe care-i are, ar mai crede ca minunile se intampla. In coliba din lut si paie in care sta de cand s-a nascut, insa nici macar candela nu mai arde pentru ca nu au mai fost bani de ulei. Soba din coltul camerei e la fel de rece ca toate lucrurile din incapere. Toti fratii Popa, cel mai mic de cinci ani si cel mai mare de 12, stau inghesuiti sub trei paturi, asteptand venirea unuia dintre parinti. E Craciunul. Nu si in -Dallas-, colonia bordeielor de pe malul Bahluiului.
Nu-i viziteaza nimeni niciodata
O data iesit din Galata, inspre Bahlui, timpul o ia cu repeziciune inapoi. Drumurile se transforma in niste carari informe, stiute numai de cei care si-au gasit un adapost aici, casele scad in inaltime, parand mai degraba niste adaposturi incropite in graba de niste naufragiati. Garduri nu exista, iar daca te uiti in sus nu vezi nici un fir de retea electrica. In stanga, o coliba cu un antreu din scanduri vechi. Alaturi, o caruta fara roti, in care stau aruncate tot felul de gunoaie, de la cutii goale de televizor pana la carpe si cartoane. Bat intr-o usa care de-abia se mai tine in balamale. Ies patru tanci, nici unul imbracat pentru vremea de afara. Cea mai mica e Florentina, are cinci ani. Singurul ei frate, Costel, are doar sapte ani. Surorile ei au noua (Simona), 11 (Valentina) si 12 ani (Roxana).
-Nu-i frig, ca ne invelim cu mai multe paturi, mai luam lemne din padure-, spune Valentina. Culoarea mainilor ei o tradeaza insa: palmele ii sunt pigmentate cu pete rosii, la fel si fata. Florentina e bagata toata intr-o haina mult prea mare pentru ea, peticita.
Nici tatal, Vasile Popa, nici mama, Lucia, nu sunt acasa. Pe copii nu-i viziteaza nimeni, niciodata, de altfel ca si pe parinti. -Avem o bunica, da* sta la sora lu* mama, in Dacia. Pe aici nu vine, ca se teme de caini-, spune Costel. De Mos Craciun a auzit la scoala, dar nu crede ca exista, caci nu l-a vazut in nici un an.
-Nu l-am botezat, ca n-am avut bani de popa-
Peste drum sta un unchi al copiilor Popa, Vasile Avadanii, frate al mamei lor. Are tot cinci copii, iar cea mai mare, Nicoleta, are doar 13 ani. Urmatorul, Vasile, are 11, urmeaza Francisc, de opt, Stefan, de trei, si David, de un an. Nici tatal, nici mama nu au un loc de munca, de-abia au reusit sa ridice o casuta in curtea unui locuitor mai vechi al -Dallas–ului. Ca sa ajungi la casa Avadanii, trebuie sa treci prin curtea proprietarului. Craciunul nu face decat sa le aminteasca de nasterea ultimului lor copil, venit pe lume in aceasta perioada, anul trecut.
Noaptea, frigul patrunde prin crapaturile peretilor si ale podului, pentru care nu au mai avut bani de reparatii. Cum nu au avut nici pentru incaltamintea copiilor care merg la scoala: -Le pun cartoane in papuci, cand ii trimit la scoala, ca sa nu se ude de tot-, spune capul familiei.
Pentru ultimul venit in familia lui, micutul David, va fi al doilea an fara Dumnezeu: -Nu l-am botezat, ca n-am avut bani sa dau la popa-. De parca ar fi auzit ca se vorbeste despre el, copilul a inceput sa planga. Are fata manjita de fum din soba langa care sta.
-Ii dau la scoala, poate macar ei or ajunge oameni-
Pe o cararuie, prin zapada, ajungem la o alta casa. Mai mult o baraca din scanduri, cu numai un geam. Din burlanul de pe acoperis nu iese nici un fir de fum, chiar daca – descoperim cand intram – inauntru e un copil de cativa ani. Tavanul este igrasios si geamurile inghetate bocna, aerul greu de respirat.
-Acum am facut mancare, ca am luat alocatia, da* altfel, chiar daca faci foc toata ziua, nu se incalzeste-, spune Doina Atimoftoaiei. Ea are numai patru copii, toti din prima casatorie, dar unul este plecat la bunici si alti doi la scoala. -Ii dau la scoala, poate macar ei or ajunge oameni-, spune ea. Acasa e numai Stefana, de patru ani.
Oficial, domiciliul Atimoftoaiei nu exista: -Am cumparat o bucata de pamant aici, da* nici nu am avut bani de acte, n-am avut doua milioane de lei. Noroc ca am adresa de la fosta casa-, zice Doina. Lemnele pentru foc sunt din padurea de pe deal: -Daca ne prinde cineva, e puscarie curata, nu altceva, da* ce sa facem, ca si-asa ii frig-, adauga femeia.
In -Dallas-, nu mai stie nimeni ca azi e Craciunul.
