In memoriam Pamfil Șeicaru – procesul conștiințelor naționale
Astăzi este de neînchipuit o societate liberă fără presă, chiar dacă presa nu joacă tot timpul rolul onest de cîine de pază al democrației. Deși
au apărut voci care acuză ba în stånga, ba în dreapta că se pune botniță presei, nici nu realizăm probabil cåt de departe suntem de acest fenomen. Am făcut această scurtă introducere pentru a putea face o incursiune în trecut pentru a exemplifica ce înseamnă pericolul „botniței pentru presă“ și teroarea politică a unui regim de tip totalitarist în speranța că astfel de vremuri vor rămåne doar pagini negre de tristă amintire ale istoriei. Soarta, sau mai degrabă răzbunarea istoriei face ca astăzi, la 66 de ani de la procesul în care au fost judecați, condamnați la moarte sau la ani grei de temniță marii jurnaliști ai neamului, acuzați de comuniști pentru delict de opinie, ziariștii de la „Curentul“, tributari acelorași valori pentru care a fost condamnat la moarte Pamfil Șeicaru, întemeietorul acestui ziar acum mai bine de 80 de ani, au onoarea de a dezvălui genocidul comandat de comuniști asupra marilor conștiințe ale națiunii. Deși în våltoarea anilor nimeni nu a avut timp sau voință să reabiliteze memoria marilor jurnaliști condamnați pentru convingerile lor, sperăm ca acest text să contribuie, măcar din punct de vedere moral, la repunerea acestor conștiințe naționale la locul cuvenit în memoria neamului. Odată cu sfårșitul celei de-a doua conflagrații mondiale și venirea pe scena politică a comunismului, ad-hoc a fost creată o instituție butaforică care mima actul de justiție. De sorginte sovietică, acest surogat numit „Tribunalul Poporului“, mecanism care trebuia să împartă justiția în „Romånia sovietică“, a început debarasarea și pedepsirea în stil stalinist a ultimelor rămășițe ale „elementelor dușmănoase“ din politică, armată și presă, cei care înainte de actul de la 23 august 1944 preferau „hitleriștii“ în locul „staliniștilor“, două elemente la fel de criminale în fața istoriei. Imediat după instalarea sa la cårma noului guvern comunist, Petru Groza avea să rostească: „Vă spun dumneavoastră, scoateți din sufletele voastre acea otravă care încă mai dăinuie. Noi dorim să simțim că sunteți luptători pentru libertate, că doriți ca noi să făurim o Romånie nouă, liberă, democratică, în locul aceleia călcată de picioarele dictaturii“.
Proces „kafkian“
Între 22 iunie și 4 mai 1945, la circa 20 de ani de la apariția romanului „Procesul“ al lui Franz Kafka, acest episod, de data aceasta în realitate, avea să se reediteze într-un mod morbid cu jurnaliști români care nu zâmbiseră către noua stăpânire. Acest nou „Tribunal al poporului“ inventase și un nou tip de proces, acolo unde principiile esențiale de drept erau eliminate cu o lejeritate debordantă: se abolea prezumția de nevinovăție și doar faptul că fuseseși arestat însemna că actul condamnării era inevitabil, iar „litera stacojie“ a vinovăției devenise laitmotiv. Toate principiile juridice cunoscute erau răsturnate, la fel ca și valorile societății muribunde cu orientate pro-occidentală care se pregătea pentru o jumătate de secol de beznă. „Justițiarii“ noii stăpâniri erau nouă persoane, dintre care doi erau magistrați, iar șapte făceau parte din, cum s-ar numi acum, societatea civilă, adică „oameni de bine“ care știau foarte bine ce partitură au de interpretat în acest spectacol grotesc, persoane denumite oficial „judecători ai poporului“. Această nouă instanță se substituia astfel Consiliului de Miniștri, singura instituție abilitată să trimită în judecată oameni care se făceau vinovați de „crime de război sau de dezastrul țării“.
Cine erau „criminalii“?
Cel mai interesant lot al persoanelor judecate pentru „dezastrul țării“ a fost cel al jurnaliștilor, cei care nu simpatizaseră cu tătuca Stalin și erau filogermani. În fapt erau doar jurnaliști cu un pronunțat condei naționalist, care aveau anumite convingeri neconcordante cu ideile Moscovei, de rearanjare a noii ordini mondiale instituite după cel de-al Doilea Război Mondial. Printre ziarele care au deranjat noua putere proaspăt venită pe tancurile sovietice prin trădări și proaste decizii politice se numărau cele mai mari ziare ale acelor vremuri, printre care „Universul“, „Curentul“, „Porunca Vremii“, „Gândirea“. Aceste ziare au primit rapid eticheta de promotoare ale naționalismului, antisovietismului sau antidemocrate. În plan politic, acestea erau acuzate că ar fi sprijinit legionarismul, fascismul și hitlerismul, iar ziariștii au devenit brusc „criminali de război“. Nu mai puțin de 14 jurnaliști, cei mai prestigioși din perioada interbelică, aveau să fie citați în fața unui „pluton moral de execuție“. Printre aceștia se regăseau Pamfil Șeicaru (fondatorul și șeful cotidianului „Curentul“), Nichifor Crainic (revista „Gândirea“), Stelian Popescu (fondatorul „Universului“), Ilie Rădulescu („Porunca Vremii“), Romulus Dianu, Radu Gyr, Ion Dumitrescu, Gabriel Bălănescu, Romulus Seișanu, Ilie Popescu-Prundeni, A. Cosma, Justin Iliesu, Nicolae Iliescu și Alexandru Hodoș.
Vinerea neagră
În data de 1 iunie 1945, într-o „vinere neagră“, cei enumerați mai sus erau aduși în fața completului de judecată, unde soția lui Silviu Brucan, pe numele ei de domnișoară Alexandra Sidorovici, avea să măture pe jos cu acești „criminali de război“. „Eri dimineață a început în fața Tribunalului Poporului procesul celui de al doilea lot de acuzați: ziariști. Numai șapte din ei sunt prezenți, restul urmează a fi judecați în lipsă. La ora 8,3 membrii tribunalului intră în sala de ședințe. Sunt aceiași care au judecat primul lot de criminali de război. Acuzarea e susținută de: d. av. C. Vicol, prodecan al baroului de Ilfov și acuzator public, av. I. D. Ioan și d-na ing. Alexandra Sidorovici (soția lui Silviu Brucan – n. red.), acuzator public. D. președinte Ilie Țabrea deschizând ședința, aduce la cunoștiința lui Ilie Rădulescu că actul de acuzare împotriva sa a fost extins și asupra faptelor de instigare și participare la crimele de război, pasibile de pedeapsa cu moartea“, scria ziarul „Universul“, de data aceasta trecut de partea comuniștilor, în ediția din 1 iunie 1945. Vom reda în continuare textul „nealterat“ al acestui ziar, articol care este în fapt un fel de „necrolog al ziariștilor nealiniați“ comunismului:
APELUL INCULPAȚILOR
Se face apelul inculpaților, fiind prezenți: Ionel Dumitrescu, zis Dimitrescu, Romulus Dianu, Romulus Seișeanu, Ilie Rădulescu, Ilie Popescu-Prundeni, Alexandru Hodoș, Radu Demetrescu-Gyr; fiind absenți: Pamfil Șeicaru, Stelian Popescu, Grigore Manoilescu, Gabriel Bălănescu, Pan M. Vizirescu, Aurel Cosma și Dobre Ion zis Nichifor Crainic.
IONEL DUMITRESCU, zis DIMITRESCU, 40 de ani, născut în București, avocat, ziarist.
ROMULUS DIANU: Vârsta 40 ani, născut în București, de profesie ziarist și scriitor, domiciliat în București, str. Arhitect Mincu nr 9.
ROMULUS SEIȘEANU: Vârsta 60 de ani, născut în Tecuci, de profesie ziarist, domiciliat în București.
ILIE RĂDULESCU: Vârsta 46 ani, născut în 1898, în comuna Mihăiță-Dolj, de profesie ziarist, domiciliat în București.
ILIE POPESCU-PRUNDENI:Vârsta 38 ani, născut în comuna Prundeni-Vâlcea, de profesie ziarist, domiciliat în București str. Mitropolitul Iosif nr. 1.
ALEXANDRU HODOȘ: Vârsta 51 ani, născut în București, profesiunea ziarist, domiciliat în str. Ciprian nr.14.
RADU DEMETRESCU-GYR: Vârsta 40 ani, născut în CâmpuLung, jud. Muscel, profesiune fost conferențiar universitar, scriitor, fără domiciliu.
D. PREȘEDINTE: Să se dea citire actelor de acuzare.
Se dă citire jurnalului Consiliului de Miniștri de trimitere a acuzațiilor în judecata Tribunalului Poporului. Se dă citire actului de acuzare privind pe acuzații: Pamfil Șeicaru, Ionel Dumtrescu, Romulus Dianu, Romulus Seișeanu, Ilie Rădulescu, Ilie Popescu-Prundeni, Alexandru Hodoș, Radu Demetrescu-Gyr, Grigore Manoilescu, Gabriel Bălănescu, Pan M. Vizirescu și Aurel Cozma. Se dă citire actului suplimentar de acuzare privitor la Ilie Rădulescu. Se dă citire actului de acuzare împotriva acuzaților: Dobre Ion, zis Nichifor Crainic și Stelian Popescu.
Interogatoriul Acuzaților
Trecem la interogatoriu.
Dumitrescu Ion, câtă vreme ați exercitat profesiunea de ziarist și la care ziar?
Dumitrescu I.: Am început în 1928, am fost redactor la „Curentul“, iar în Septembrie 1940, când a venit „revoluția“ legionară, am hotărât să mă retrag din presă; au fost unele stăruințe din partea „camarazilor“ gazetari ca să scriu din nou, am scris două articole generale despre legionari.
PREȘEDINTELE: Ați publicat în ziarul „Curentul“ din 10 Ianuarie 1938 „Primii noștri zece ani“ care conținea elogii la adresa lui Pamfil Șeicaru?
DUMITRESCU I.: Erau aduse elogii directorului, redactorilor, etc.
PREȘEDINTELE: Din Iulie 1943 până în Iunie 1944, l-ați urmat pe Antonescu în inspecțiuni în interiorul țării și ați scris reportagii de război?
AC. ION DUMITRESCU: Da.
PREȘEDINTELE: Este exact că făceați apologia lui Ion Antonescu?
AC. ION DUMITRESCU: Nu, domnule președinte. „Mareșalul“ își făcea singur apologia. Eu reproduceam „numai“.
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că ați scris articole în ziarul „Curentul“ în care atacați Liga Națiunilor și instituțiile democratice?
AC. ION DUMITRECU: Am denunțat infirmitățile Ligii Națiunilor.
AC. ROMULUS DIANU: Am debutat în 1925 și am fost cronicar literar la ziarul Rampa. Mai târziu am fost timp de un an redactor al ziarului național-țărănesc „Dreptatea“. După aceia mi-am făcut stagiul militar și înapoindu-mă din armată mi s’a oferit un loc la „Curentul“ unde am rămas până în preajma evenimentului dela 23 August 1944.
AL TREILEA ACUZAT
PREȘEDINTELE: Acuzatul următor:
GREFIERUL COLAC: Romulus Seișeanu
PREȘEDINTELE: Este exact că în timpul războiului ați scris cronici de război și din când în când articole de fond?
ROMULUS SEIȘEANU: Da. În ziarul Universul și în „Curentul“ din 1943-44
PREȘEDINTELE: Este exact că făceați la radio cronica militară săptămânală?
ROMULUS SEIȘEANU: Da, în urma invitației directorului general al Radio- Difuziunii
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că în cursul anului 1943 și al anului 1944 ați încercat în diverse articole, în cronica războiului dela radio să minimalizați rezultatele tactice și strategice obținute de Aliați pe câmpul de luptă, pentru a susține războiul împotriva Aliaților, deși în acel moment orice om de bună credință era convins că războiul Axei era pierdut?
ROMULUS SEIȘEANU: Spune că era „sincer“ în cele ce scria și vorbea cu privirea la „lipsa de importanță“ a succeselor aliate.
AL PATRULEA ACUZAT
Să fie interogat Radu Demetrescu-Gyr. Câtă vreme ați exercitat profesiunea de ziarist, și la ce ziare ați colaborat?
RADU DEMETRESCU-GYR: Colaborarea mea în presă a fost din luna Octombrie 1937 și până la 15 Aprilie 1938, în paginile „Bunei Vestiri“. Am mai avut apoi o epocă de gazetărie, de 4 luni fără ceva, în 1943, epoca August-Noembrie.
PREȘEDINTELE: La ce ziar?
RADU DEMETRESCU-GYR: „Capitala“
PREȘEDINTELE: Pentru activitatea legionară ați fost pedepsit?
RADU-GYR: Recunoaște că a fost membru al mișcării legionare, și că a fost condamnat, după vechime.
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că la 3 Ianuarie 1941 ați trimis o adresă Ministerul Artelor în care arătați că, în prezent – datorită măsurilor dvs energice- nu funcționează ca trupe minoritare de teatru decât una germană în Sibiu?
RADU GYR: În fața actului trebuie să recunoască.
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că în articolul „Amurgul unei bestii“ din 15 Ianuarie 1933 atacați pe ministrul Iamandi?
RADU-GYR: Era un ton violent de polemică, nu un îndemn la asasinat.
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că în articolul „Fabricanții de venin“ apare evidentă tendința pentru dictatură, dvs. arătându-vă antidemocrat și antisemit?
RADU-GYR: „Evreismul în cultură“, nu am atacat pe omul evreu, n’am atacat o rasă pe bază de „misticism“
PREȘEDINTELE: Recunoașteți că sunteți autorul unor versuri și imnuri, care îndeamnă tineretul la asasinate și atrocități?
RADU-GYR: Versurile mele sunt strict „lirice“.
AC. PUBLIC VICOL: Este acuzatul autorul cântecelor legionare, pe care le cântau legionarii pe toate străzile?
RADU-GYR: Da.
AC. PUBLIC VICOL: Care au fost consecințele acestor cântece, o să vedem la proces.
RADU-GYR: Patru sunt ale mele.
Consoarta lui Brucan: „Ei sunt doar niște vânduți, niște nemernici“
În ziua de 3 iunie 1945, în acest proces și-a făcut simțită prezența acuzatorul public Alexandra Sidorovici, cea care avea să-i devină soție unui dintre creierele loviturii de stat din ‘89, Silviu Brucan, redactor-șef la „Scânteia“ și presupus agent KGB. Despre această Alexandra Sidorovici se știe că a ajuns ulterior adjunct-șef de catedră la Catedra de marxism-leninism de la Institutul Politehnic din București, dar a mai ocupat și funcțiile de secretar general al Ministerului Minelor și Petrolului (1948-1958) sau, culmea, secretar general al Uniunii Femeilor Democrate Române din 1948. Dar mai bine se vedem exact ce reda presa vremii despre această zi când, în stil bolșevic, viitoarea doamnă Brucan vitupera asupra ziariștilor:
„În ședința de Vineri dim., are cuvântul d-na acuzator ing. Alexandra Sidorovici. D-sa începe arătând cum a încercat propaganda hitleristă să insufle poporului numai câteva idei simple, adică mai exact, una singură: ura. Ura pentru englezi, ruși; evrei, ura față de democrație. Pentru a face pe oameni să urască, a inventat pericole cari trebuiesc distruse, spre a nu fi noi distruși de ele.
Și această propagandă a fost făcută la ordinul lui Hitler și al slugii lui, Antonescu, de acești ziariști care s-au numit «naționaliști», dar cari, punându-se în slujba unei cauze străine de neamul nostru, au susținut distrugerea poporului român, târându-l într-un război la remorca hitlerismului. Ei au fost puși în mișcare de banul străin transmis prin călăul Killinger. Ei poartă vina pieirii a sute de mii dintre cei mai buni fii ai țării. Nu se poate ca ei să nu fi știut că oamenii pe cari îi preamăreau erau jefuitori și criminali. Ei nu pot invoca o ideologie. Ei sunt doar niște vânduți, niște nemernici, tocmiți să răspândească ideea hitleristă. Și cât de odioasă pare fapta ziariștilor din fața dumneavoastră și a celor plecați în Germania ca să se pună la adăpost de răsplata cuvenită – unde totuși pedeapsa îi va ajunge – atunci când comparăm atitudinea lor cu atitudinea eroică a ziariștilor patrioți, a ziariștilor democrați. Dar nu trebuie să ne ducem departe, în străinătate, în Uniunea Sovietică sau în Franța, ca să găsim exemple eroice. Să evocăm exemplul luminos al lui Alexandru Sahia, ziarist și luptător; n-avem decât să evocăm exemplul plin de dârză conștiință patriotică și cetățenească al ziaristului și luptătorului Miron Constantinescu, care a înfruntat teroarea Siguranței și a temnițelor și și-a pus talentul condeiului în serviciul poporului! Voi trece acum la analizarea crimelor lotului de acuzați, care-mi revin mie“, scria în ediția de la 3 iunie 1945 ziarul „Universul“.
„Dece scria la «Curentul» dacă nu a vrut să susțină războiul hitlerist? Dece ai scris așa cum ai scris?“
Cei mai mulți „clienți“ ai nevestei lui Brucan au fost jurnaliștii de la „Curentul“. Ura acesteia se răsfrângea în special șefului acestui ziar, Pamfil Șeicaru, refugiat în Germania după actul de la 23 august 1944, când România a fost pusă la picioarele URSS-ului lui Stalin. Despre acest episod al inculpării jurnaliștilor de la „Curentul“, același ziar „Universul“, devenit între timp de factură bolșevică, sorbea în scris în rechizitoriu acesteia. „În ce privește acuzatul Hodoș, care încă din 1935 a susținut schimbarea politicii externe a României și întronarea politicei hitleriste, spune apărarea că nu a mai scris până la 1940 niciun articol. Este foarte just. Am arătat acest lucru în rechizitoriul meu, dar subliniez încă o dată că tocmai în 1941, la declanșarea războiului criminal, Hodoș revine în presă și deslănțuie o nouă furtună de articole care susțin războiul criminal și trădător. Unde? Tocmai în «Curentul». De ce a făcut acest lucru? L-am întrebat în fața dvs, la interogatoriu și nu a putut să răspundă, pentru că nu exista răspuns valabil. Sunt de părerea maestrului Ionescu că trebuie examinată viața întreagă a unui om și că trebuie examinată viața întreagă a lui Hodoș. Dar dacă o examinăm, vedem că există o perfectă continuitate între debutul său alături de Goga, de întreaga colaborare la ziarul care apărea sub banderolă purtând cu emblemă ura de rasă și activitatea sa din 1941 de la «Curentul», iar de mai târziu de la «Capitala». Când maiestrul Ionescu încerca să-l desvinovățească pe Hodoș spunând că era supravegheat sălbatec pe sbirul Șeicaru care nu-l lăsa să scrie cum voia, îl întrebăm: De ce scria la «Curentul», dacă nu a vrut să susțină războiul hitlerist? Dece ai scris așa cum ai scris? De altfel, exemplul ziariștilor democrați despre care am vorbit în rechizitoriul meu dovedește că nimic nu obliga pe ziarist să scrie atunci când nu vroia, deasemeni nimic nu-l putea împiedica să scrie când vroia, să combată războiul lui Hitler, atunci când nu voia să-l servească. În ce privește pe ac. Radu Gyr, țin să precizeze că este trimis în fața Tribunalului pentru proza ce a scris și în care a susținut sistemul legionar, regimul antonescian și războiul criminal de cotropire a lui Hitler.
Repet cuvintele acuzatorului public Vicol care l-a acuzat pe Gyr că a dat concursul său „moral“ mișcării huliganice legionare. Când un om de litere cunoscut, un scriitor se alătură unei asemenea mișcări, desigur aduce un aport moral. De acest lucru este acuzat Gyr. Eri s-a plâns amarnic acuzatul că a fost trimis pe front, că a suferit acolo, că a venit bolnav. Ei bine, dacă nu i-a plăcut să se ducă pe front, de ce a susținut acel războiu care a trimis pe front mii și milioane de tineri împotriva intereselor naționale ale României? Singur nu s-a dus nimeni de bună voie. Dintre criminalii de războiu pe care îi aveți de judecat astăzi unul nu a vrut să meargă pe front însă a trimis pe ceilalți ca să moară pentru războiul lui Hitler“, scria „Universul“ în ediția din 4 iunie 1945.
Sentința: de la degradare civică la moarte
La numai două zile distanță, „Universul“, ziarul care a relatat pas cu pas acest proces al marilor „criminali de breaslă“, scria că „domnul consilier“ Țabrea, președintele acestui „tribunal al poporului“, în fapt un pluton juridic de execuție, pronunța sentința: „Eri dim. la ora anunțată, sala de ședințe era ocupată până la ultimul loc. În altă sală, judecătorii au intrat în deliberare. Orele se scurg anevoios și nervozitatea celor din sală creștea. Se fac prognosticuri asupra sentinței, mai ales de reprezentanții presei. La ora 13 apar judecătorii. Sobrii, unul câte unul își ocupă locurile, rămânând totuși în picioare. În sală se face tăcere, ca într-o reculegere. Apoi d. președinte Ilie Țabrea, calm, începe citirea sentinței. E luat, pe rând, fiecare acuzat și, după ce vina sa este încadrată de o seamă de articole, i se citește și osânda“, este descrisă atmosfera înainte de sentință. Tribunalul poporului decidea atunci la ce pedepse vor trebui să se supună inculpații:
„1. PAMFIL ȘEICARU, pentru că a părăsit țara natală și s-a pus în slujba inamicilor României, a atacat prin viu grai aliații țării, pedeapsa cu moartea, iar pentru faptul de crimă pentru dezastrul țării, se pedepsește cu detențiune grea pe viață, iar conform art 1. din Codul penal, se aplică pedeapsa cea mai grea. Osebit, mai este condamnat la confiscarea întregii averi, afară de cea provenită din succesiuni.
2. IONEL DUMITRESCU, pentru crimă de dezastrul țării, fiindcă s-a pus în slujba hitlerismului și fascismului, la detențiune grea pe timp de 20 de ani, degradare civică zece ani și confiscarea averii soției și descendenților
3. ROMULUS DIANU, pentru crimă de contribuție la dezastrul țării și instigare la crime de război, la 20 de ani detențiune grea, 10 ani degradare civică și confiscarea averii.
4. ROMULUS SEIȘANU, pentru aceleași vini, la detențiune pe viață, zece ani degradare civică și confiscarea averii.
5. ILIE RĂDULESCU, condamnat cu majoritate de șapte voturi pentru instigare la crime de război, la muncă silnică pe viață și zece ani degradare civică, iar pentru contribuție la dezastrul țării, condamnat în unanimitate la detențiune grea pe viață, aplicându-i-se conform Codului penal, pedeapsa cea mai grea; condamnat deasemeni la confiscarea averii, aflată atât pe numele său, al soției și descendenților, afară de cea provenită din succesiuni.
6. ILIE POPESCU PRUNDENI, pentru crimă de dezastrul țării, la detențiune grea pe viață și confiscarea averii.
7. AL. HODOȘ, pentru crima de contribuție la dezastrul țării, la 20 de ani detențiune, zece ani degradare civică și confiscarea averii.
8. RADU DEMETRESCU-GYR, pentru crimă de contribuție la dezastrul țării, la 12 ani detențiune riguroasă, cinci ani degradare civică și confiscarea averii.
9. GRIGORE MANOILESCU, pentru că a părăsit țara natală și s-a pus în slujba inamicilor României, ca ministru al propagandei în guvernul Horia Sima, la pedeapsa cu moartea, iar pentru contribuție la dezastrul țării, la detențiune grea pe viață și confiscarea averii. I se va aplica pedeapsa cea mai grea.
10. GABRIEL BĂLĂNESCU, pentru crimă de contribuție la dezastrul țării, la detențiune grea pe viață, degradare civică pe zece ani și confiscarea averii.
11. PAN VIZIRESCU, pentru crimă de contribuție la dezastrul țării la detențiune grea pe viață, degradare civică pe zece ani și confiscarea averii.
12. AUREL COSMA, pentru crimă de contribuție la dezastrul țării, la detențiune grea pe viață, zece ani degradare civică și confiscarea averii.
13. ION DOBRE, zis NICHIFOR CRAINIC, pentru crimă de dezastrul țării, la detențiune grea pe viață, zece ani degradare civică și confiscarea averii.
14. STELIAN POPESCU, pentru crimă de contribuție la dezastrul țării, la detențiune grea pe viață, zece ani degradare civică și confiscarea averii personale, a soției, și descendenților, afară de cea provenită din succesiuni“.
Pamfil Șeicaru, reabilitat de Ceaușescu
Personalitate complexă și controversată, fondatorul ziarului „Curentul“, Pamfil Șeicaru, plecat din țară la 9 august 1994 la sfatul mareșalului Antonescu, înaintea nefastei zile de 23 august 1994, nu a apucat să fie ucis așa cum își dorea soția bolșevică a lui Brucan. În lucrarea istoricului Gheorghe Buzatu, intitulată „Nicolae Ceaușescu – biografii paralele, stenograme, agende, cuvântări secrete, dosare inedite, procesul și execuția“, (Colecția OPERA OMNIA, 2011), acesta a descris cum unul dintre primele acte ale lui Ceaușescu după preluarea Partidului Comunist a fost să îl grațieze pe Pamfil Șeicaru. Prin Decretul Consiliului de Stat al RSR (păstrat secret), Pamfil Șeicaru a fost grațiat la 12 decembrie 1966, expunerea de motive fiind semnată de ministrul de Interne de atunci, Cornel Onescu. Astfel încât, după 10 ani, în august 1976, a revenit pentru câteva zile în țară, la București, într-o totală discreție, pentru o întrevedere cu Nicolae Ceaușescu, care, din motive rămase necunoscute – cum menționează Gheorghe Buzatu – „nu și-a mai ținut promisiunea“. „Lupta mea nu încetează. Nu am nimic de retractat, nimic de regretat dintr-o luptă străbătută din dogoarea unei convingeri. Dacă lupta a fost pierdută, nu însemnează că a fost nedreaptă cauza. Aș vrea ca evenimentele să-mi dovedească netemeinicia temerilor mele și fericit aș fi, chiar cu prețul unei existențe pribegite pentru restul vieții, să nu fi avut dreptate și o colaborare cu Rusia sovietică să fie posibilă, România păstrându-și întreaga ei suveranitate. Lupta mea încetând, nu mai am nici un rost de a conduce mai departe «Curentul»“, își apăra Pamfil Șeicaru cu tărie propriile convingeri anticipând falimentul moral și economic al colosului cu picioare de lut numit Uniunea Sovietică. La moartea sa, în octombrie 1980, primul-ministru al Bavariei, Franz Josef Strau?»?¼ÔÇÜ, l-a omagiat într-un mesaj, descriindu-l drept „un patriot român și eminent ziarist… Moștenirea pe care a lăsat-o compatrioților săi este lupta pentru dreptate, omenie și pace“.
Mădălin Necșuțu
