„Intelectualii Gold“
„Distrugerea comunității Roșia Montană, veche de peste 2000 ani, prin strămutarea unei părți a populației, demolarea de clădiri (unele având calitatea de monument istoric), biserici, mutarea de cimitire și alte acțiuni similare este inacceptabilă pentru o societate civilizată“. Citatul face parte din Declarația solemnă privind proiectul Roșia Montană, adoptată de Adunarea Generală a Academiei Române, for suprem al intelectualității române din care Nicolae Manolescu face parte ca membru corespondent, din 1997. Cu toate acestea, Nicolae Manolescu, plurivalentul critic literar, președinte al Uniunii Scriitorilor din România, președinte al Consiliului Național de Acreditare Titluri și Diplome Universitare de pe lângă Ministerul Educației și Cercetării, membru de vază al Comisiei Tismăneanu, profesor doctor la Universitatea București, director al revistei „România literară“, comentator sportiv la „Evenimentul Zilei“ și editorialist la „Adevărul“ lui Patriciu și, în același timp, simultan și concomitent, ambasador la Paris al României, la instituția internațională însărcinată cu protejarea patrimoniului cultural și natural mondial, UNESCO, s-a gândit că, în folosul banilor, poate nesocoti decizia Academiei Române. Drept urmare, și-a pus revista pe care o patronează, „România literară“, cu tot cu angajații ei, intelectuali de la sate și orașe, în slujba „Gold Corporation – Roșia Montană“, care o sponsorizează oficial, ca pe o echipă de fotbal oarecare, împreună cu Fundația Anonimul, dar nu venețian, ci moscovit, ținând cont că e vorba de însuși vânzătorul Rompetrol, Dinu Patriciu.
„Academia Română este dispusă să participe, prin specialiștii ei, la aceste operațiuni care ar putea salva un spațiu care are pentru români și o valoare emblematică. Este vorba, să nu uităm, de «țara» lui Avram Iancu, simbol al luptei pentru libertate a românilor din Transilvania“, se afirma în Declarația Academiei. E drept, s-ar putea să fie vorba și de niscai resentimente, ținând cont că distinsul intelectual a fost rejectat chiar de două ori de către forul academic, ultima oară anul trecut. „Respingerea titularizării (pentru a doua oară!) a lui Nicolae Manolescu e cel mai limpede indicator al dezastrului moral în care Academia se bălăcește de ani și ani de zile“, avea să afirme la vremea respectivă angajatul său Mircea Mihăieși, evident, chiar în „România literară“. Cu toate acestea, punerea intelectualilor pe care se presupune că îi reprezintă cunoscutul director al revistei, președinte al USR și al atâtor alte comiții și comitete, sub steagul unei companii atât de controversate nu poate decât să dovedească din nou înaltul nivel în care se scaldă erijatul „for moral“ al României, cu Cărtărescu, pupilul lui Manolescu, plasat în fruntea brigăzilor „Gold“.
Nicolae Manolescu, devenit miliardar în 2005, grație unui premiu oferit de aceeași mărinimoasă Fundație Anonimul Patriciu, a mimat dizidența înainte de 1989 pentru a se urca, în 1990, pe cadavrele Pieței Universității, la conducerea Alianței Civice care, la fel ca și Frontul Salvării Naționale, avea să se transforme rapid în partid, trădând propriile declarații de la întemeiere. În memoria celor care le pasă de România, Manolescu a rămas bine întipărit, după ce, imediat după sângeroasa mineriadă din iunie 1990, când încă se aflau închiși studenți arestați ilegal de regimul FSN, distinsul intelectual s-a înfățișat cu Zigu Ornea la poarta lui Ion Iliescu pentru a-i lua un „interviu cretin“, după cum l-a caracterizat Paul Goma, de spălare a noului „conducător iubit“. Este de amintit doar întrebarea principală: „Nicolae Manolescu: Domnule Președinte, dați-mi voie să încep cu o întâmplare. Ea este semnificativă în privința speranțelor pe care mulți intelectuali le-au nutrit, încă din epoca Ceaușescu, în legătură cu eventuala dumneavoastră carieră politică. Un prieten scriitor, care nu vă cunoștea personal, s-a prezentat, când v-a văzut acum un an și ceva pe coridoarele Editurii Tehnice, v-a strâns mâna (n-ați discutat nimic) și apoi mi-a spus mie, după o zi sau două, când ne-am întâlnit întâmplător: «Acesta va fi Omul». Istoria l-a confirmat. Credeți – și vă rog să mă iertați că vă pun atât de direct întrebarea, dar eu reprezint aici o revistă literară, principala revistă literară din țară și sunt obligat să o fac – credeți că ați păstrat simpatia scriitorilor și a intelectualilor, care a fost într-un fel cel dintâi și (îndrăznesc să spun) poate cel mai prețios capital politic al dumneavoastră?“.
Patrimoniul UNESCO sau aurul de la Gold?
Iată cum, după 20 de ani, aceeași „principală revistă literară din țară“ socotește firesc să pună „simpatia scriitorilor și intelctualilor“ între faldurile trenei celor care plătesc mai bine, indiferent că reprezintă un proiect distrugător al valorilor României, cele pe care trebuie să le apere, nu-i așa, un ambasador la UNESCO. Ce speranțe pot avea toți realii intelectuali români care se luptă să prezerve siturile arheologice milenare, pentru înscrierea localității Roșia Montană în patrimoniul UNESCO, atunci când însuși reprezentantul României la forul mondial este plătit de firma care și-a propus distrugerea acestuia?
Duplicitatea și decăderea morală a lui Nicolae Manolescu, consacrat drept demolator al lui Eminescu, cu scopul de a-l instala pe soclul românului absolut pe fiul său literar nelegitim, Cărtărescu – nu durează de azi-ieri. Într-un interviu publicat anul trecut în (același) „Adevărul“, Manolescu afirma fără jenă: „Înainte de 1989 n-am scris niciodată despre 23 August, sărbătoarea națională a Republicii Socialiste România. Deși numerele festive ale revistelor erau de rigoare, am reușit să evit orice comentariu. Compromițător, indiferent ce ar fi conținut.“
Manolescu se pare că uitase o parte importantă din biografia sa. Astfel, în „Contemporanul“, nr. 34 din 21 august 1964, în cinstea „marii sărbători“, distinsul „anti-comunist“ scria: „23 august 1944 a avut urmările cele mai profunde în literatura pusă în fața unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social și moral cu totul deosebit. Arta, hrănită secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotărâtor al revoluționării literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul că avangarda marxist-leninistă a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural al prefacerii sociale și politice, al unei noi realități, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate… Întregul nostru front scriitoricesc a înțeles că literaturii noastre îi revine – așa cum spunea tovarășul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferința pe țară a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare răspundere de a contribui prin toată forța ei de înrâurire la formarea și dezvoltarea conștiinței socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste…“.
Manolescu: „Constructorul comunismului cultivă lumina“
Scriitorul George Mirea, care-l cunoaște mai bine, din tinerețe, îi aduce aminte criticului amneziac că tocmai la aceste comentarii era folosit de protectorul său, George Ivașcu: „După două decenii de la prăbușirea (în sus!?) a comunismului, încă mai înregistrăm gesturi incredibile de lașitate, sfidare violentă a memoriei, profit imoral bazat pe maladia devastatoare a subculturii galopante în proporție de masă.
Ar fi bine ca acest drept câștigat să nu ne mai fie, în niciun fel, terfelit în minciună. Adevărul, oricât de vinovat, de neplăcut, de apăsător asupra conștiinței, trebuie recunoscut și asumat de demnitate. Nu pentru ca un om sau mai mulți oameni să fie judecați, condamnați, ci, mai important, reabilitați; valoarea lor și a ceea ce ne-au oferit/dăruit depășind cu mult mai mult momentele unor rătăciri în care au crezut ori s-au prefăcut că acceptă, aflându-se și ei sub vremuri“.
Începând din anul 1961 (v. „Viața românească“, nr. 7) și până 1965 (v. „Literatura română de azi“, încercare de sinteză, în colaborare cu D. Micu), domnul Manolescu a fost un incredibil propagator al ideologiei literare bolșevice… La vârsta de 23 ani, proaspăt absolvent și colaborator la revista, de mare prestigiu pe atunci, „Contemporanul“, condusă de comunistul-ilegalist George Ivașcu, șeful lui Nicolae Manolescu, tânărul critic făcea exact contrariul a ce se spune în Postfață de către Sorin Alexandrescu.
Să cităm de ici-de colo: „Literatura realist-socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutațiile profunde, determinate în cunoștință de ideea socialismului, promovând idealuri de viață noi, îndeplinind, adică, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre. Înzestrați cu cunoașterea științifică a realității, scriitorii noștri reflectă cu perspicacitate desăvârșirea făuririi construcției noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societății viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugrăvirea acestui erou al revoluției.“ (Înnoire, în „Contemporanul“, nr. 34, 24 august, 1962).
A se observa că este vorba de articole aniversare. Ultimul slăvește cele două decenii de la Eliberare. Un bilanț literar al socialismului victorios. Manolescu a semnat săptămânal asemenea cronici în «Contemporanul» și, normal, era bine stipendiat.
În anul 1965, împreună cu D. Micu (bineșcolit la «Scânteia» ani de zile!), editează volumul «Literatura română de azi» (se reia titlul aniversar de mai înainte!), într-un tiraj de 12.120 de exemplare. Un diluviu de laude Partidului, lui Marx, Lenin, Gh. Gheorghiu-Dej și lui Nicolae Ceaușescu și literaturii socialiste/comuniste“.
Așadar, echipa de intelectuali profitori, de la Ceaușescu la Iliescu, la Constantinescu și, apoi, iar la Iliescu, până la Băsescu, se pare că știe să profite cu brio de toate oportunitățile „Gold“.
