Lumea văzută de la București
Criză mondială, criză națională, criză de Cabinet și, coborând la genunchiul broaștei, criză de organ; organ de Orban, și el un fel de „os de ardelean“, pardon, „os de liberal“, ca don Pedro de Neulander ot Moskba.
„Am stat și urmăm a sta neturburați în fața unor certe intestine, pe câtă vreme ele nu vor avea ca rezultat de a compromite soarta țării și mai mult cum este deja compromisă sau pe câtă vreme negoțierile pentru înlocuirea celor morți nu vor trece peste cercul partidului așa-zis liberal.
Vom aștepta dar în liniște rezultatul crizei într-un fel sau într-altul, și atunci numai vom avea a zice și noi cuvântul nostru.
Astăzi, voim a face numai ceea ce s-ar putea numi diagnosis crizei ministeriale, fără a ne preocupa dacă boala este mortală sau cine va fi moștenitorul, în caz de moarte.
Spectacolul ce ne este dat a privi este, fără îndoială, din cele mai extraordinare“, scria marele Caragiale într-o cronică de-a sa din „Timpul“ prietenului Eminescu, parcă anticipând reproducerea la nesfârșit a unor asemenea „spectacole extraordinare“.
Suntem pe drojdie, asta-i clar. Țara parcă chiar se sfârșește, moare sireaca, neguvernată și neguvernabilă, răpusă de acea pătură superpusă, identificată de Eminescu, sociologul și jurnalistul, ca o clasă ocupantă, sugând seva poporului, de undeva de deasupra lui, fără nicio legătură cu rădăcinile neamului. Roșii de ieri, intelectuali, sclavi, politicieni sau oligarhi, sunt astăzi în toate partidele, mai mult sau mai puțin acoperiți, mai mult sau mai puțin descoperiți. Așa și Organ, pardon, Orban, fiul securistului Orban, căpitanul penal dat afară până și din Securitate din cauza sadismului cu care își tortura victimele anchetate, la Brașov. După ce șefuțul lui, Crin Antonescu, l-a spălat de sânge pe mâini, cu limba, pe Iliescu-KGB, afirmând că „Ion Iliescu este de apreciat pentru că în anii ‘90 nu a pus armata să împuște oameni în Piața Universității“, Orban a recepționat și interpretat corect mesajul, în cod: e timpul să ne descoperim că, vorba „prostănacului“, „nici noi nu mai știm câți suntem“. Câți securiști prostănaci, să ne-nțelegem.
Așa se explică probabil și afirmația fără de organ de ieri făcută împotriva ministrului de Externe desemnat în Cabinetul Croitoru: „Da’ cine mai e și Aurescu ăsta?“. Nu, nu era cocoțat pe vreo masă la vreun chef de sectoriști alcooliști, zdrăngănind din balalaică; era în Parlament, la audierile noilor miniștri, printre care se numără și diplomatul de carieră, Bogdan Aurescu. Tânărul profesionist este arhicunoscut în România, și nu numai, pentru îngenuncherea Ucrainei la Curtea de la Haga și recuperarea zonei de exploatare marină din jurul Insulei Șerpilor (dacă mica stâncă româneasă nu a putut fi redobândită, tot din cauza lui Iliescu-KGB și a urmașului său, Constantinescu-SBU).
Orban, chiar dacă nu avea organul muncii la el, cânta din guriță și el, cum a fost învățat, pe acordurile patronului KAZ-PNL-GAZ, alt acoperit, care, împreună cu premierul său, descoperit, a încercat să șterpelească și aceste rezerve naționale, după ce a făcut dispărut Rompetrolul. Deci, ca să-i răspundem lui Orban: în baza procesului câștigat de Aurescu la Haga, acum, șefii lui mai mari sau mai mititei au o nouă șansă de a vedea grătarul și gratiile celulei, de pe dinăuntru, odată cu declararea operațiunii Sterling, mijlocită de angajații lui Patriciu, Călin Popescu Tăriceanu și Dorin Marian, drept o afacere penală. Tot înainte, vrednici organiști!
