Puternicele convulsii în care a fost aruncată mult prea încercata economie mioritică în ultimele săptămâni m-au determinat, ca pe oricare analist, să scormonesc prin noianul de ordonanțe de urgență, legi și statistici, în căutarea cauzelor dezastrului. Concluziile nu sunt deloc îmbucurătoare, iar viitorul nu sună bine nicidecum. Fragilul echilibru pe care "duduia economie" îl atinsese în ultimii șase-șapte ani riscă să fie făcut praf de o guvernare aproape monocoloră (UDMR putând fi considerat doar paravan de interese), cu sprijin politic dubios și "abscons", oferit din umbră de către eternul PSD. De parcă nu ar fi fost de ajuns licitațiile de pomină care au făcut să se vândă tiraje de milioane de exemplare ale presei scrise, măsurile de politică salarială și fiscală ale cabinetului Tăriceanu II frizează atât regulile de bază ale economiei, cât și limita bunului simț. Într-o disperare fără margini, gonit de spectrul ajungerii în ingrata situație a PNȚCD, din 2000, premierul-președinte de partid uită cu totul și de curentul politic pe care ar trebui să-l reprezinte, cât și de interesele celor care l-au trimis să îi reprezinte (impropriu spus l-au trimis, pentru că de două decenii tot votăm liste).
Singura măsură de sorginte liberală pe care am putut-o constata după alegerile din 2004 a fost introducerea cotei unice, mult hulită de social democrați. După ieșirea democraților din coaliția DA, Tăriceanu a declanșat hemoragia care riscă să transforme sustenabila economie, ale cărei baze le pusese guvernatorul BNR, pe atunci premier, într-un morman de tranziție din care să se înfrupte vârtos ulii tranziției cu aripi de coloratură liberală.
Primul robinet deschis a fost cel al măririi pensiilor, una nesusținută decât pe hârtie de resurse. A urmat cavalcada de creșteri salariale, făcută la presiuni sindicale și politice. Astfel, firava creștere de productivitate a fost depășită de două ori de măririle de lefuri. Ambele măsuri conduc iremediabil la o creștere uriașă a cererii de consum. Cum aceasta nu mai poate fi acoperită nici pe departe de producția internă, explodează importul, și odată cu el și deficitul comercial, ajuns deja la 15 miliarde de euro. Tăriceanu nu a contenit nici cu așa-zisele măsuri reparatorii, de la cei care au depus bani pentru Dacii înainte de '89, până la cei care și-au riscat în mod conștient banii la FNI, profitând de conjunctură pentru a scoate pârleala.
Mai mult, aceeași creștere a consumului scumpește progresiv bunurile și serviciile, ducând la o inflație de necontrolat (pentru prima dată din 2000!). Dacă mai adăugăm și conjunctura externă nefavorabilă (escaladarea prețului petrolului și criza agricolă, plus susținerea prin credite de import a consumului) rezultă un tablou sinistru al unei realități crude.
O realitate pe care o va plăti tot contribuabilul de rând, indiferent de cine va fi cocoțat prin fotoliile comode ale ministerelor sau parlamentului. Iar primele reacții se văd: investitorii fug de pe bursă, leul a pierdut tot ce acumulase în nouă luni. Și, din păcate, singura instituție care conștientizează gravitatea situației, BNR, nu poate face nimic pentru a opri un uragan ce se va multiplica odată cu anul electoral 2008.
