Comentând reacțiile publicate în presa română pe marginea pseudoexpoziției culturale organizate recent la New York de către Institutul Cultural Român (ICR), Liviu Cangeopol (n.r. – emigrat și stabilit în SUA din 1989, unde colaborează la publicațiile "New York Magazin" și "Romanian Times", fiind unul din membrii Grupului disident de la Iași, autor, împreună cu Dan Petrescu, al cărții de samizdat "Ce-ar mai fi de spus") subliniază, într-un text extrem de acid publicat astăzi în exclusivitate în "Curentul", că "e rușinos că intelectualii de elită ai patriei se solidarizează atât de virulent cu un funcționar mediocru ca H. R. Patapievici ori cu impostori siniștri precum Sorin Antohi.
Catalogând expoziția organizată de ICR în inima capitalei culturale a lumii, New York, drept un eveniment "cu măscări și carențe artistice", Liviu Cangeopol critică dur reacțiile pro-Patapievici ale unor așa-ziși intelectuali și atrage atenția că adunătura "profitorilor stipendiați prin fondurile ICR devine pe zi ce trece la fel de odioasă precum cea a gogoșarilor culturali de pe vremea înaintașilor".
Considerat cel mai rafinat analist politic al Exilului, Liviu Cagenopol a fost unul din cei șapte intelectuali cărora, la 18 decembrie 2006, în discursul prilejuit de prezentarea Raportului Tismăneanu, Traian Băsescu le-a elogiat gestul de a se ridica direct împotriva lui Ceaușescu.
***
Un avantaj paradoxal de care se bucură impostorii de calibru înalt este luarea succesivă a proastelor decizii, pentru că ultima o va eclipsa întotdeauna pe precedenta. Este exact ceea ce s-a întâmplat recent cu direcția Institutului Cultural Român, care, după ce a oripilat puțina decență rămasă în patria dâmbovițeană prin trimiterea peste hotare a doi agenți secreți deconspirați, Antohi und Hoisie, a organizat o expoziție cu măscări și carențe artistice în inima capitalei culturale a lumii, New York City. Scandalul prășit în jurul falusurilor grotești, al svasticilor discrete, atitudinilor desacralizatoare și al fecalizărilor moderniste a captat atenția cotidianelor centrale mioritice, adumbrind râvna exportului pataveric de securitate în eterna tradiție comunistă.
Pentru unii, terfelirea culturii unui popor aflat în lungă suferință este un afront major. Încercăm și noi să scoatem capul în lume, după ce dictatura ceaușistă interzisese expunerea puținelor valori autentice, și reușim să demonstrăm numai cât de prost digerată este libertatea democrației impuse.
Ca în parabola bruegheliană a orbilor ținându-se de mână, reprezentanții elitei naționale văd în precaritatea șușanelei new-yorkeze fie un bun prilej de a se gudura pe lângă responsabilii călătoriilor plătite peste hotare, fie reiterarea loialității de castă nouă, care măcar prestigiu acceptat le va aduce (concretizat în alte șușanele). Ca într-un coșmar fără sfârșit al pervertirii bunului-simț, avocații turistici ai ICR au ridicat în slăvi calitatea artistică, îndrăzneala modernă, deschiderea simbolică a exponatelor.
Traian Ungureanu – rapsodul uteciu
Cum săptămânalul "New York Magazin" și-a permis să publice opiniile personale (la care, potrivit definiției date democrației, oricine are dreptul) ale câtorva români din exilul american, vestitul publicist sportiv cu veleități filosofice Traian Ungureanu, el însuși desțărat londonez, sare la gâtul criticilor amatori cu o virulență pompoasă, comică și incoerentă ("Cotidianul", 6 august 2008). Tributar unui maniheism de haltă riverană, analistul băsesc (care a cântat atât de frumos realizările președintelui rotit încât s-a trezit în poală cu o numire de ambasador în Marea Britanie – dejucată de clica parlamentară a bandei operative adverse) consideră, în logica unor argumente păstrate la secret, drept alternativa unică la "streetartul" etalat la Misiunea Română de la New York "socialismul cultural românesc, amestec vorbitor de folclor falsificat, viclenie și kitsch patriotic."
După ce îi cataloghează pe cei care au îndrâznit să se îndoiască de discernământul patavicios drept emanatorii unei "cacofonii surmenate de neștiință" și preoți ai "frăției nămoloase a betonului tricolor", câteva rânduri mai la vale, fostul rapsod uteciu își lasă, totuși, o portiță de scăpare canonică: "Streetart e sau nu artă serioasă. Personal, cred că nu e nimic mai mult decât un moment prelungit de relaxare și joc al puștimii de ghetto urban. O experiență ce va trece, probabil, fără să zgâlțâie marea artă, dar și ceva teribilist la modul pueril-inofensiv." Uitând, câteva paragrafe mai încolo, despre ce perorase până atunci, Traian Ungureanu își contorsionează iarăși viziunea artistică: "Bineînțeles, asta nu înseamnă decât că valoarea irită". Sărim peste deficiențele sintactice, ca între emigranți (de regulă, cronicarul scrie mai îngrijit) și iată-ne la ce ne-a mai rămas să alegem: fie naționalismul de beton tricolor, fie cretinismul pretențios al puștimii de ghetou.
În virtutea aceleiași sărace oferte și bazat pe informații care scapă ochilor muritorului de rând, Traian Ungureanu conchide că "o cedare ar readuce în ICR New York ștergarele, șprițurile, mitocănia și anonimatul deplin", "traficul cu sarmale și șezători, patronând chermeze tovărășești, pe post de actualitate culturală românească", "hotel de șprițuri și bancuri băiețești", "chermezele", "simțul șezătorist", "autism național cârciumăresc", "bastion personal de petreceri și distracții oftate." Mă opresc aici. Ca valetuț dedicat stăpânului de la Cotroceni, Traian Ungureanu ar trebui să fie mai prudent cu sarmalismul pe scări, căci ar putea jigni mega-bădăranii din propria ogradă, descriindu-le cu șarm umflat modul de viață cotidian. Care să fie obiectivul, însă?
În cheie cumetrial-artistică, în ultimii ani a apărut la noi o cireadă de intelectuali mânați de niciunde, puși să ne persuadeze că taica Băsescu este primul președinte cu adevărat democrat și anticomunist al românilor (până ce va clama și el că a fost înfrânt de serviciile secrete), blagoslovind națiunea cu instituții, în sfârșit competente, oneste și credibile. Că lucrurile se află pe făgașul cel bun. Că e doar o chestiune de timp ca să ajungem la mal cu fruntea sus. Că ne vom elibera definitiv de sub jugul securist.
Ironic, însăși prezența lui Horia Roman Patapievici la cârma ICR neagă impetuos toate aceste promisiuni. Casta profitorilor stipendiați prin fondurile ICR devine pe zi ce trece la fel de odioasă precum cea a gogoșarilor culturali de pe vremea înaintașilor. Toți cei care au sărit urlând în apărarea stimatului Patapievici au beneficiat de plimbări și facilitări expoziționale ori editoriale pe banii statului, obținuți din taxele plătite de cei pe care noii ciocoi atât de vădit îi disprețuiesc.
Ne întoarcem la scandalul anterior, generat de moralitatea în derivă a celui care se rușinează că este român și susține că limba ce-o vorbim ar trebui folosită numai pentru înjurături (nu și-a ratat Traian Ungureanu adevărata țintă?).
Sorin Antohi – profesorul minciunilor
La 4 august, "Cotidianul" dădea de știre că renumitul șarlatan în serie Sorin Antohi a mai comis o fraudă intelectuală, dându-se drept asociatul unui institut ai cărui angajați n-au auzit de el ("Arbor Mundi. Institutul pentru Studii Avansate de Umanism Intercultural" din Bochum, Germania) și director al unuia de care nu a auzit nimeni, "Research Institute Orbis Tertius" din București, compus din… Sorin Antohi și câțiva studenți. După doctoratul său dovedit ca inexistent și cele trei cărți tipărite pe care nu apucase să le scrie, atribuirea acestor noi calități denotă patologicul. În urmă cu doi ani, Sorin Antohi a spus că regretă prostia de a se fi împăunat cu un titlu pe care nu-l avea. Însă acum recidivează. Dacă ieși din sfera psihiatriei, nu mai înțelegi nimic…
Mitoman, fraudulent, impostor, turnător și lipsit de caracter, oricum ați vrea să-i spuneți, Sorin Antohi, ca orice debil, n-a încercat decât să vadă – vorba oportunistului obraznic de la noi – până unde-i merge. După ce și-a recunoscut păcatul turnătoriei, prietenii au sărit pe el și l-au sufocat cu pupături (în sfârșit, era unul de-al lor!), iar după ce a fost depistat că nu deținea niciun titlu doctoral, aceiași colegi s-au repezit să declame că ar putea avea zece. Iar acum, dl. Patapievici susține că Sorin Antohi este un intelectual de mare clasă, pe care nemții înșiși l-au solicitat să le lumineze ignoranța, chiar dacă nu a fost chemat să predea un curs despre istoria ilustrată a imposturii academice ori a decăderii morale. Cum să stai acasă să mori de foame și de lipsa considerațiunii generale când ai astfel de oportunități?
E rușinos că intelectualii de elită ai patriei se solidarizează atât de virulent cu un funcționar mediocru ca H. R. Patapievici ori cu impostori siniștri precum Sorin Antohi și continuă să ignore seniorial existența celui mai nedreptățit și important scriitor român, trăind în sărăcie și uitare la Paris (o, ce-l va mai decora tov. Băsescu după ce nu va mai fi printre noi!).
Rămânerea lui H.R. Patapievici în fruntea ICR este un scandal care le însumează și le depășește pe celelalte două. Într-un fel, le umbrește. Așa cum existența atâtor gunoaie pe grumazul țării diminuează până la ridicol nenorocirea patapee.
Orbi, neputincioși, ori doar îndrăcit de îndărătnici, continuăm să înălțăm coloana infinită a nesimțirii românești în spatele sofismelor soporifice. În oglinda taberei adverse, conștiința tuturor pare curată. Ceilalți sunt ceva mai ticăloși. Dar nu cu mult, ca să nu se surpe ctitoria marxistă. Modulul de deasupra îl face suportabil pe cel de dedesubt, care îl sprijină pe următorul. Echipele culturale în competiție au rolul ofițerului bun contrapus celui rău, în timp ce Horia Roman Patapievici s-a baricadat pe termen lung în reduta conflictului de interes: din poziția pe care o ocupă, contribuie și el la perpetuarea blestemului național, pe care atât de meșteșugit îl înjură în cărțile sale.
NOTA REDACȚIEI: Nu ratați al treilea episod al lui Mihail Marin despre "Cazul Patapievici", după "Războiul agenților secreți" și "Tradiția trădării": "Rețeaua profitorilor", care va apărea în curând în paginile cotidianului nostru.
