“Cine are o limba are o credinta. Cine are o credinta, are o biserica. Cine are o biserica, are o tara.” spunea marele poet basarabean Grigore Vieru parca in completarea gandurilor unui alt mare poet, jurnalist si luptator pentru Romania, Mihai Eminescu.
Romanii continua sa fie prigoniti pretutindeni in jurul granitelor statului romanesc de astazi, cu intensitate variabila, dar porcesul deznationalizarii la care au fost si sunt in continuare supusi are accente similare, fie ca este vorba de comunitatile romanesti din Ungaria ori Ucraina, Bulgaria ori Serbia. Salvarea prin Biserica a fost deseori unica sansa de pastrare a limbii si a constiintei de neam.
Dupa 66 de ani si satul pur romanesc Mesici de pe langa, Varset Banatul sarbesc va avea propria sa biserica ortodoxa romana. Biserica va fi deschisa saptamana viitoare datorita fostului primar, Roman Luca, al localitatii care a finantat lucrarile, ne semnaleaza un localnic, patriotul roman Alex Belgradeanul, care ne-a rugat sa scriem (si) despre drama romanilor prigoniti din Serbia. Fosta biserica romaneasca a fost transformata in manastire sarbeasca de catre regimul comunist in 1945.
Satul se afla la doar 10 km de Varset sub codrul dealurilor varsetene. A avut propria lor biserica si monastirea dupa cum o atesta dovezile scrise de catre nemtii care au stapanit aceasta regiune mai multe secole. Dupa ce nemtii s-au retras din Banat in 1944 si regiunea romaneasca a fost ocupata de catre armata titoista comunista monastirea a fost ocupata de catre sarbi.
De atunci localnici romani din satul Mesici n-au avut propria lor biserica si doar o simpla capela mica unde sau cununat. In ultimi 20 de ani toti politicieni romani de la Comunitatea Romanasca, Consiliul national roman si alte organizatii au promis ca vor termina biserica inceputa aflata in paragina dar toti au mintit, si bani acordati de la Guvernul Romaniei au disparut misterios. Datorita muncii fostului primar al Mesiciului biserica este pe cale de a fi terminata si inaugurata saptamana viitoare iar prima nunta romaneasca va avea loc pe data de 31 Iunie intre fiul lui Marian si Monica Prodan din satul vecin romanesc Costei.
In urma cu mai bine de un veac, in paginile ziarului Timpul din 25 mai 1879, Mihai Eminescu nota cu amaraciune: “Nu e popor megies care sa nu aiba romani sub jugul sau: sarbi, bulgari, greci, turci, unguri, muscali, nemti, fiecare are, unii milioane, altii sute de mii de suflete, din acest popor osandit de Dumnezeu spre nefericire si sabie”.
Tot in articolul mentionat, jurnalistul Eminescu arata ca stramosii romanilor au facut parte din marea unitate etnica a tracilor romanizati care ocupau in veacul de mijloc aproape intreg teritoriul Peninsulei Balcanice, incepand de sub zidurile Constantinopolului, ale Atenei si ale Triestului, si ajungand pana la Istru spre miazanoapte si rasarit, si pana in sesurile Tisei, spre apus.
Se poate constata azi ca, intr-o masura mai mare sau mai mica, la toate punctele cardinale Romania este o tara inconjurata de romani. In jurul frontierelor de astazi ale statului roman traiesc milioane de etnici romani care au fost si sunt acolo autohtoni, deci oameni ai pamantului. Intre acestia se inscriu si cei din dreapta Dunarii, existenti intr-un numar mai mare sau mai mic inspre sud, in Bulgaria, Grecia, Albania si in toate tarile rezultate din destramarea fostei federatii iugoslave, din valea Vardarului si pana in Peninsula Istria si apropierea Triestului.
Romanii din Banatul Sarbesc (Voivodina) si cei din Timoc
O parte importanta dintre romanii din Iugoslavia este reprezentata de romanii din Voievodina (Banatul iugoslav sau Banatul sarbesc). Acesti romani sunt aceia care au ramas in afara granitelor, odata cu delimitarea ce s-a facut dupa terminarea primului razboi mondial si dupa Conferinta de pace de la Paris. Numarul lor, atunci, in 1921, a fost de aproximativ 80 000. Dupa recensamantul din 1991, numarul acestora a scauzt vertiginos la 30 830 cee ce ar insemna ca populatia romaneasca din zona s-ar fi micsorat – cu aproape 50%! Toti acesti romani din Banatul de sud sau central traiesc in mai multe localitati, din care unele sunt chiar in totalitate romanesti. In alte localitati, alaturi de romani, traiesc si alte etnii, formand localitati mixte. Numerosi romani traiesc in localitati ca : Biserica Alba, Panciova, Zreman, Novi Sad si altele.
Intinsa pe o suprafata de 1 300 kmp si raspandita in 42 de localitati, populatia romaneasca de aici este supusa unei descresteri continue, desi romanii din Banatul iugoslav, multi sau putini, constituiau o populatie bastinasa, cu multe localitati din jurul orasului Varset, aparute in sec. XIV si XV.
Romanii din Voievodina au devenit mai activi politic, in apararea drepturilor lor, dupa cel de-al doilea razboi mondial, reusind sa infiinteze o Uniune Culturala a Romanilor, cu un organ de publicitate, saptamanalul Libertatea, care a aparut la Varset in 1945. Tot in Varset, se infiinteaza in 1948 Liceul Roman Mixt si apoi Teatrul Popular Roman iar vin 1967 romanii din Banatul iugoslav reusesc intemeierea Societatii de Limba Romana.
Pe langa romanii din Banatul sarbesc o mare masa de romani traiesc in din Timocul sarbesc, unde spre deosebire de cei din Banatul sarbesc, sunt obligati sa suporte o acerba politica de slavizare si deznationalizare. Desi foarte multi vorbesc romaneste si isi pastreaza cu grija traditia si obiceiurile, n-au un statut etnic si n-au scoli si biserici romanesti, fiind in pericol de a-si pierde identitatea etnica, inaintea altora.
Autoritatile sarbe contestau identitatea romanilor timoceni (de zece ori mai numerosi decat cei din Banatul sarbesc). In lucrarea ,,Printre romanii nostri” scrisa in 1906 de etnologul sarb, Tihomir Georgevici se arata: ,,Stiu ca la aceasta multi dintre – patriotii – nostri ingrijorati vor da din cap si vor spune ca eu comit o – tradare – fata de Patrie atunci cand ma incumet sa vorbesc despre romanii din Serbia; care dupa parerea multora trebuie tainuiti sau cel putin trecuti sub tacere, pentru ca adevarul asupra romanilor din Serbia poate sa duca la o asa-zisa – chestiune romaneasca – … care dupa parerea lor prezinta un pericol”.
Pe o suprafata de 12.240 km2, adica o treime din Regatul Serbiei (la 1912), judetele Craina si Pojarevat erau locuite de o populatie aproape in intregime romaneasca, iar in judetele Morava si Timoc locuiau si sarbi (mai ales in plasele Zaglavaci si Timoc). Se spunea ca romanii in 1859 reprezentau a noua parte din populatia statului sarb, in 1890 erau 149.713, in 1895 erau 159 510, iar la 1900 doar 122 420, cifra insa contestata pentru ca nu e posibil ca in timp ce numarul sarbilor din cele 4 judete a crescut de 4 ori intre 1859-1900, al romanilor sa stagneze. Se aprecia ca la 1919 trebuiau sa existe aici 340.000 romani. In Pojarevat si Craina romanii reprezentau 80% din populatie, iar in celelalte doua intre 20-30%. Limba romaneasca fusese gonita din biserici, interzisa in scoli, cartile sfinte romanesti arse, legaturile cu Romania taiate, circulatia publicatiilor romanesti interzisa. Mitropolitul din Belgrad nu da voie preotilor la botez sa accepte nume romanesti si o lista de nume sarbesti era atarnata in fiecare biserica, fiind singurele ingaduite.
Politica de deznationalizare a romanilor timoceni din Bulgaria si Serbia
La 1873 valahii sau romanii ce populeaza nord-estul Serbiei reprezentau 10,4% din populatia intregii tari fiind cel mai numeros popor dupa sarbi. I Szabo scria la 1875 ca acestia reprezinta 14% din populatia pricipatului si ca ,,au locuit aceste regiuni inainte de venirea sarbilor”. Mai scrie ca ,,nici un valah functionar public nu exista desi valahii sunt mai dotati de la natura si reprezinta 1/7 din populatia tarii”.
Franjo Kuster, directorul Institutului de statistica de la Belgrad gaseste pentru 1895 in Serbia 196 285 romani. Weigand identifica la 1900 100 de sate romanesti dintre care a vizitat jumatate observand ca ,,guvernul sarbesc face mari eforturi pentru a sarbiza pe romani”.
Caracterul masiv romanesc al zonei mai este subliniat si de bulgarul Romanski la 1916 care identifica 151 localitati curat romanesti si 42 mixte. Eminescu scria despre ei ca ,,nu le e permis a avea scoale si biserici in romaneste”. La 1909 Milutin Bogdanovici din Petrovat pe Malva ceruse la Pojarevat scoli si biserici de limba romana.
La 18 decembrie 1912 Iorga tine un discurs in parlamentul Romaniei privind situatia discriminatorie in care traiau romanii timoceni. In 1913, la 25 iulie guvernul sarb prin Nik.P.Pachitch raspunde ministrului de externe roman T. Maiorescu ca ,,Serbia consimte sa dea autonomia scolilor si bisericilor vlahilor si crearea unui episcopat pentru acestia”.
Daca la 1914 in Bulgaria, in zona Vidin, erau 90 000 romani, in 1936 numarul lor ,,scazuse” la 16 000, si pana de curand rostirea in public a limbii romane era pedepsita de politia locala cu amenda de 5 leva.44. In 1926 erau in Plevna 14400 romani iar in 1934 doar 23. In Vratna erau in 1926 11628 romani, iar in 1934 doar 39 conform recensamintelor vremii. ,,Majoritatea satelor dintre Vidin si Lom sunt curat romanesti, iar bulgarii si turcii de aici vorbesc si ei romaneste” se scria la 1864.
Sarbii au venit in tinutul Timocului acum aproape 200 de ani (1791-1825) si in loc sa recunoasca romanilor statutul de minoritate pe care l-au avut in timpul turcilor (incepand cu 1560 pana la 1833 regiunea a fost provincie autonoma valaha cu principi si cneji valahi din familia Carapancea si Craciun) de la venirea sarbilor peste Morava in regiunea timoceana s-au confiscat romanilor toate drepturile ca si cand acestia nu ar fi avut niciun drept la limba, cultura, credinta si neam).
Mai bine de un secol si jumatate, romanii din sudul Dunarii au fost supusi constant deznationalizarii si asimilati un cursul unui proces de slavizare fortata. O scurta perioada de timp, dupa sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial, pe cand incerca sa construiasca Iugoslavia diversitatii etno-culturale, Tito le-a oferit posibilitatea de a-si cultiva identitatea nationala. Pentru putin timp, au beneficiat de educatie in limba materna si au avut chiar un post de radio care emitea in limba romana. Minunea a tinut, insa, doar vreo trei ani. O data cu ruperea relatiilor dintre Belgrad si Moscova, intr-o perioada in care Romania sovietizata a ramas de cealalta parte a baricadei, alaturi de Stalin, Tito a sechestrat accesul romanilor la instrumentele de exercitare a identitatii nationale. A te declara roman sau vlah echivala cu o sentinta capitala aplicata unei eventuale cariere. Consecintele au fost catastrofale.
Pana si tiganii sub Tito si comunistii au fost recunoscuti cu statut de minoritate. In Serbia sunt peste 20 de minoritati, dar toate sunt recunoscute cu drepturi depline pentru ca sunt multe si mici, cu exceptia romanilor din Serbia, numiti vlahi de catre sarbi, care reperzinta cea mai mare minoritate, reprezantand a doua populatie distincta dupa sarbi in intreaga Serbia respectiv o sesime din masa demografica.
“Fratii sarbi” – o aversiune patologica fata de romani
Odata cu apropierea Romaniei de structurile europene au demarat si initiative ale unor asociatii ale romanilor din Serbia pentru redesteptare nationala, urmate de violente acuze in presa sarba la adresa liderilor acestora ca vor destabilizarea Serbiei si un nou Kosovo (regiunea locuita de romani este mai intinsa decat Kosovo). Biserica Ortodoxa Sarba a facut apel cetatenilor sa se declare sarbi pentru binele patriei si al ortodoxiei, iar autoritatile sarbe au trecut la represalii de tot felul si amenintari la adresa preotilor romani din comunitatile si satele romanesti.
In urma cu cativa ani A.P.C.E. a inceput sa monitorizeze situatia romanilor din Valea Timocului in urma unei motiuni depuse de fostul deputat basarabean PPCD Vlad Cubreacov, nu a vreunui euro parlamentar din Romania.
Desi, Rezolutia A.P.C.E. se referea la „Situatia minoritatilor nationale din Vojvodina si a minoritatii etnice romanesti din Serbia”, in cuprinsul ei, insa, apare distinctia „minoritatile vlaha si romaneasca” cu referire la romanii din Valea Timocului, distinctie artificiala introdusa prin manevre ale guvernului de la Belgrad. Articolul 23.16 are o formulare ambigua, cerand „facilitarea pentru vlahii/romanii din Serbia de est (vaile raurilor Timoc, Morava si Dunarea) a accesului la educatie, mass-media, si administratie publica in limba lor materna si sa li se permita tinerea slujbelor religioase in aceasta limba” – nefiind clar daca este vorba de limba romana sau „limba vlaha”.
Rezolutia A.P.C.E. mai solicita Bisericii Ortodoxe Sarbe si Bisericii Ortodoxe Romane sa coopereze pentru a gasi o solutie „pentru ca libertatea religioasa sa devina o realitate in Serbia de est” – o referire la cazul parintelui Boian Alexandrovici, supus presiunilor pentru ca a ctitorit biserici ortodoxe in care a oficiat serviciul religios in limba romana. Cazul parintelui Boian Alexandrovici a starnit si reactia Patriarhiei Romane, in 2009 care a calificat atitudinea autoritatilor sarbe drept “o noua actiune antiromaneasca pe Valea Timocului”. In comunicatul BOR se afirma: “Patriarhia Romana a luat act cu ingrijorare de decizia Primariei din Negotin, Serbia, de demolare a fundatiei noii biserici cu hramul Sfantul Niceta de Remesiana de la Malainita, ctitorita de Parintele Protopop Boian Alexandrovici, in pofida faptului ca fusesera acordate toate avizele necesare constructiei.
Consideram ca aceasta decizie constituie o noua provocare a autoritatilor sarbe de pe Valea Timocului, menita sa afecteze pastrarea identitatii de neam si limba a populatiei romanesti de pe acele meleaguri.
In acest sens, Patriarhia Romana a solicitat sprijinul Ministerului de Externe al Romaniei pentru a interveni pe langa autoritatile in drept si a nu se da curs respectivei hotarari a Primariei din Negotin, respectandu-se astfel libertatea de exprimare in limba materna a credintei romanilor timoceni, in conformitate cu legislatia europeana”.
In pofida acestor luari de pozitie, sarbii care se pretind ca ne sunt cei mai buni prieteni, in au continuat persecutia minoritatii romanesti din Timoc si nu numai, atitudinea “fratilor sarbi” avand mai degraba caracterul unei aversiuni patologica fata de romani.
Continuitatea atitudinii ostile fata de romani a Serbiei
Scriitorul si si specialistul in geopolitica Cristian Negrea a publicat recent un studiu intitulat “Noi si sarbii” (http://cristiannegrea.blogspot.com/2011/05/noi-si-sarbii.html) de mare valoare documentara iar in finalul acestui material a anexat un articol scris acum aproape un secol, ilustrativ pentru contextul general, apărut în ziarul refugiaților ardeleni din Ardealul de nord ocupat de unguri, “Ardealul”, intitulat “Relațiile româno-iugoslave”, sub semnătura lui Gheorghe Gh. Popa (Ziarul Ardealul, 20 aprilie 1941)
Cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp îndelungat prin acte formale, de alianță și declarații de „amiciție”
Sub ochii noștri se desfășoară o nouă dramă la care asistăm cu cutremurare în suflet, fiindcă am fost și noi, deși nu în împrejurări identice, atât de greu încercați.
Nu prejudecăm asupra desfășurării evenimentelor, dar întrucât această desfășurare implică fără nicio îndoială posibilitatea unor revizuiri totale de situații și raporturi, este bine, cred, să câștigăm o vedere cât mai clară și obiectivă asupra situației și să ne apărăm fără resentimente, dar și fără slăbiciune, propriile noastre interese.
Iugoslavia este unul din statele care a beneficiat de cele mai întinse câștiguri teritoriale ca stat succesor al dezmembratei monarhii austro-ungare. Proporția dezvoltării sale teritoriale de la 1913 încoace este într-adevăr interesantă. Vechiul stat sârbesc întins în regiunea Moravei, cuprindea la 1817 numai 43600 km², iar după Congresul de la Berlin a ajuns la 48300 km². În urma războaielor balcanice, încheiate cu concursul României prin Pacea de la București, teritoriul Serbiei a sporit la 87300 km², iar prin participarea la războiul mondial s-a constituit statul iugoslav deci cu un teritoriu aproape de trei ori mai mare.
Conflictul de la conferința păcii
Este bine să cunoaștem această evoluție, pentru a putea aprecia just conflictul ce s-a ivit la conferința păcii între noi și sârbi la chestiunea Banatului.
Articolul III din tratatul nostru de alianță din 14 august 1916 prevedea că „Franța, Anglia, Italia și Rusia recunosc României dreptul de a anexa de la Austro-Ungaria toate teritoriile specificate la articolul IV”. Iar prin articolul IV granițele revendicărilor teritoriale românești sunt fixate astfel încât cuprind Banatul întreg. Cu toate acestea drepturile noastre asupra Banatului au fost contestate la conferința păcii de către sârbi și conferința a adoptat o soluție transacțională, acordând acestora zona bogată a Torontalului și parte din județul Timiș.
Soluția aceasta nu se întemeia nici pe argumente istorice, deoarece sîrbii sunt populație de colonizare și n-au stăpânit niciodată în trecut acest teritoriu; nici pe realitățile etnice, fiindcă cei 600000 de români și 400000 de șvabi reprezentau mai mult decât cei 300000 de sârbi. S-au invocat însă motive strategice – necesitatea unei zone de apărare a Belgradului – deși această zonă nu poate constitui o apărare reală și Ion I. C. Brătianu, primul delegat al României atrăsese atențiunea, că „Dunărea era singura graniță capabilă să evite în viitor procese între noi și sârbi, așa cum ele există din nenorocire în Dobrogea, între bulgari și țara noastră. Ar fi nenorocit să tranșem sub înrâurirea unor factori vremelnici, o chestiune care poate ușura, sau compromite pentru totdeauna, dezvoltarea relațiilor între cele două popoare”.
…”Vine ora răsplatei”
Au biruit totuși factorii vremelnici. Imperialismul și orgoliul sârbesc s-a impus. Apărând cu intransigență drepturile românilor asupra Banatului, Ion I. C. Brătianu a fost înfrânt de formidabila coaliție de ambiții și interese pe care o înfruntase, a părăsit conferința păcii și la 12 septembrie 1919 a prezentat demisia întregului cabinet pe motivul nerespectării tratatului nostru de alianță de către Marile Puteri. Căci, el avea convingerea, exprimată mai târziu într-o conferință la Ateneu că în „chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare și de naționalitate, nu pot fi prețuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe terenul înalt și sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei” (Gh. Brătianu – Acțiunea politică și militară a României în 1919, pg 38).
Atitudinea Iugoslaviei față de minoritatea românească
Raporturile româno-iugoslave de după război, încep deci sub semnul acestui conflict rezolvat printr-o soluție transacțională susținută și de unii bărbați politici români și acceptată de România sub presiunea aliaților, în vederea viitoarelor legături politice dintre statele beneficiare ale tratatelor de pace. Aceste legături se vor concretiza între altele, prin constituirea Micii Antante, organism politic menit a cimenta apropierea dintre statele succesoare și a le asigura hotarele față de tendințele de revizuire. Ar fi fost de așteptat, ca în vederea intereselor superioare ce erau de apărat în comun, intereselor superioare ce erau de apărat în comun, interese pentru care cele două state au semnat ulterior și Pactul Înțelegerii Balcanice din 9 februarie 1934, o reală prietenie și înțelegere să dea și un conținut sufletesc legăturilor dintre cele două popoare. Aceasta ar fi fost posibil în primul rând prin asigurarea reciprocă a drepturilor la viață națională pentru minoritățile respective.
În timp ce însă România a asigurat prin dispozițiuni constituționale, legislative și administrative drepturile la viață proprie națională, pentru toate minoritățile, fără deosebire, Iugoslavia a făcut discriminări revoltătoare în tratamentul diferitelor minorități și chiar între cetățenii de același neam, cum sunt cele trei grupe etnice românești, cărora în general li s-a aplicat un regim de opresiune și abuzuri, în disprețul tuturor legăturilor noastre de amiciție și alianță. Iată câteva fapte:
După intervenția României în războiul balcanic și ca urmare a tratatului de pace de la București, s-a stabilit un regim special cu privire la românii din Macedonia sârbească și grecească, în baza căruia se asigura statului român dreptul de a înființa și susține școli și biserici pe seama românilor din Macedonia, pe baza principiului de autonomie școlară și bisericească. Astfel, până în 1918, au funcționat în sudul Iugoslaviei mai multe școli primare, un liceu complet și o școală normală-profesională de fete (în Bitolia). Toate aceste școli au fost închise imediat după 1918 de către guvernul iugoslav, iar localurile confiscate. Parohiile române ortodoxe existente în sudul Iugoslaviei înainte de 1918 au fost dizolvate, iar bisericile, construite și înzestrate cu cheltuiala românilor și a Statului Român, au fost confiscate pe seama cultului ortodox sârbesc. Citez cazul recent al bisericii, cimitirului și paraclisului românesc din Bitolia, precum și al localului liceului românesc din aceeași localitate.
În districtele Craina, Morava, Pojarevăț și Timoc, unde cifra minimă a românilor se poate evalua după statistica oficială la 175000 (în realitate sunt mai mulți), bisericile, mânăstirile și școlile românești au fost complet suprimate încă di epoca Sârbiei vechi. Nici dispozițiile tratatelor pentru protecția minorităților, nici mai ales raporturile noastre de alianță și amiciție, nu au adus vreo schimbare în bine în situația culturală a acestor români. Dimpotrivă. Un ziar românesc dacă pătrunde acolo, este considerat corp delict și posesorul pedepsit. Tinerii sunt opriți să frecventeze școlile din România. În lipsă de biserici și școli naționale, analfebetismul și sectele religioase s-au răspândit în mod îngrijorător. Preoții sîrbi refuză să boteze pe nou născuți cu nume românești. Toate presiunile posibile s-au făcut, din fericire fără rezultate depline, pentru deznaționalizarea acestor români. Conștiința națională a acestor frați a fost încă atât de puternică încât pe timpul războiului balcanic au cerut o ocupație românească și alipirea la România, iar la conferința de pace de la Paris au manifestat aceeași dorință.
Numai grupul românesc din Banatul iugoslav se bucură de o ocrotire oarecare a intereselor sale naționale în baza tratatului pentru minorități și a convențiilor speciale. Nu se poate trece însă cu vederea că discuțiunile pentru reglementarea chestiunilor școlare, începe la Belgrad în 1922, s-au terminat abia în 1933 prin încheierea convenției școlare respective, ele fiind de repetate ori zădărnicite de Iugoslavia. Iar în chestiunea bisericească s-au dus 12 ani tratative fără rezultat, sârbii nevoind să recunoască tradiția istorică și caracterul național al bisericii românești din Banatul iugoslav. S-a ajuns totuși la un compromis și s-a semnat la 2 iulie 1934 la Belgrad o „Convenție relativă la regimul Bisericilor ortodoxe din Banatul iugoslav și sârbe din Banatul românesc”.
Această convenție a fost ratificată de către parlamentul român prin legea din 20 iunie 1935. Nu a fost ratificată nici până azi de Iugoslavia și ratificarea nici n-ar mai fi fost posibilă, deoarece conform uzanțelor parlamentare sârbești ea urma să se facă în cel mult doi ani de la semnare. Situația celor două biserici și-a urmat deci starea de fapt, în dauna prestigiului bisericii și statului român.
Sârbii și permanența revendicărilor teritoriale
Toate aceste atitudini caracterizează îndeajuns tendința contantă a politicii iugoslave față de elementul românesc. Această tendință este concretizată astfel de către profesorul universitar Dușan Popovici: „Politica noastră națională de stat cu privire la Voivodina trebuie să aibă în vedere trei probleme fundamentale :
1. Schimbarea rapoartelor etnice în favoarea noastră
2. Reîmprospătarea maselor largi ale noastre
3. Încopcierea intelectualilor noștri la adevărata cultură, care desigur este numai cultura sârbească (P Nemoianu Sârbii și Banatul, pg 77)
Nu trebuie să uităm apoi, că sârbii nu au renunțat niciodată la revendicări teritoriale față de România. Recruții sârbi învață că dușmanii cei dintâi sunt românii. „Poporul și armata noastră nu vor uita niciodată amara lor soartă, deoarece este adânc și cu sânge întipărită în inimile și mintea noastră, iar gândul nostru va fi îndreptat spre acele ținuturi (Timișoara și Banatul Românesc!) până când istoria nu va repara nedreptatea”- scria ziarul „Politika” prin pana generalului activ N. Tolovici, la împlinirea celor 10 ani de la unire.
Dacă vă mai amintiți, că în zilele tragice pentru noi din 26 și 27 iunie trecut, amicii și aliații noștri nu ne-au acordat niciun sprijin, sfătuindu-ne să ne jertfim în interesul păcii; că o parte din presa iugoslavă făcea în acea vreme cor cu dușmanii noștri pe tema revizionismului, susținând că Bucovina este o regiune de origine pur slavă, că moldovenii din Basarabia sunt un trib deosebit de români, care întrebuințează în toate împrejurările limba rusească, că „România a primit prea mult pământ și deci o revizuire a frontierelor este necesară, pentru că ea este justă”, socotesc că am schițat destul de complet cadrul real al legăturilor româno-iugoslave, mascate timp atât de îndelungat prin acte formale de alianță și declarații tot atât de formale de „amiciție”.
George Roncea
what a lays ,shame in you !!!!CE RUSINE SA SCRIE CEVA DE GENUL ASTA….