De nouă luni de zile, presimțindu-și probabil sfårșitul iminent, deja anunțat în cåteva rånduri de comunitatea online, Ion Iliescu lucrează la editarea memoriilor sale. Redacția „Curentul“ a intrat în posesia manuscrisului Memoriilor lui Ion I. Iliescu – pe care surse divergente l-au creditat cu autenticitate convergentă. În premieră, înfățișăm publicului romånesc gåndurile așternute pe hårtie, pentru eternitate, de președintele fondator al PSD, partidul creat din spuma detritusurilor FSN-ului. Ineditul abordării, calitatea stilistică fac din acest manuscris reprodus parțial de noi în această ediție a „Curentului“, un valoros document al parcursului lui Ion Iliescu prin viața romånilor, trecere caracterizată neceremonios de fostul președinte al deținuților politici, Ticu Dumitrescu, drept „un blestem pentru Romånia“. Ticu și majoritatea deținuților politici anticomuniști au trecut la ceruri, Iliescu este însă încă printre noi, luånd decizii, intervenind în viața politică, scriind pe blog, cuvåntånd la Congrese, scriind, iată, și Memorii.
În exclusivitate, „Curentul“ vă oferă crâmpeie din viața lui Ion Ilici Iliescu, cel care a marcat oribil, ca un blestem rusesc, viața noastră din ultimele două decenii.
Viața mea – cum am devenit comunist, cum am rămas ce-am fost
de Ion I. Iliescu
Vine o vreme când fiecare trebuie să-și facă bilanțul, să-și scrie adevărata biografie, înainte de sosirea iminentului sfârșit, până nu apucă alții să ți-o facă. Am spus-o și o repet, voi ieși din politică doar cu picioarele înainte, asta nu înseamnă însă că trebuie să ne băgăm picioarele în noua generație: Ponta este într-adevăr cam cârlan și cam fără minte pentru vârsta sa – are și preferințe sexuale pe care nu pot să le comentez, eu la vârsta lui rupeam în două, pe șantierele tineretului din Albania, rusoaice trupeșe și albaneze negricioase, ca țigăncile de pe strada mea din Olțenița, dar asta e… cârlanul până crește și termină de supt de la cei mai în vârstă, ca mine, mai dă și el din copite, mai împunge, ce să-i faci, tinerețea revoluționară scuză multe.
A sosit momentul să fixez în scris, pentru eternitate, vorba lui Volodea Tismăneanu, băietul Ciungului (pour le conaisseurs), fostul meu camarad din tinerețea bolșevică, sinergia faptelor care m-au preumblat prin meandrele concretului – de la începuturile și originile de familie, până la, sper, viitorul bust monumental din sediul PSD, că mi-e clar deja că Băsescu va pune bețe în roate ideii instalării bustului meu, după obștescul sfârșit, în grădina Cotroceniului, palatul în care mă tem că barbarul acesta se va eterniza, mai ales că suspendarea asta nu cred că va aduce rezultatele scontate, a venit prea pe nepregătite și, ca de obicei, profesorul Voiculescu va da chix, așa cum ne-a obișnuit. Bine, el nici nu prea s-a descurcat în politică, ca de obicei îi va ieși 1 la sută din ce spera, dacă nu eram eu să-l ridic în Parlament, rămânea pe veci un nimeni pe banii lui nea Nicu. Oricât ar părea de ciudat, familiaritatea mea cu Ceaușescu este un fapt, deși nu mulți cunosc istoria mea de familie, sunt unii care au știut că practic Ceaușescu, mai ales Elena, mă adoptase cumva.
Este o istorie complicată – are și unele note de intimitate pe care nu aș vrea să le detaliez aici, mai ales că fostul ministru de Externe al lui Ceaușescu, Ștefan Andrei, a povestit unor derbedei (animale) din presă că dormeam la picioarele Elenei Ceaușescu, ceea ce era adevărat, însă conotația denotativă a unei știri de tipul „Iliescu în pat cu Ceaușeasca“ nu acoperă pe deplin adevărul gol-goluț. Eu eram micuț pe vremea aceea, iar Elena mă lua cu dânsa pe când îl vizita pe Nicolae la pușcăria unde se afla și taică-meu, închis pentru convingeri progresiste. Elena lua de cu seară o gazdă în apropierea penitenciarului și, firește, dormeam în același pat mai mulți, deoarece ea mai primea câte un muncitor zdravăn în odaie, eu eram ciucit la picioarele lor și eram deseori, dimineața, plin de zgârieturi pe nas de la unghiile strâmbe și cioturoase – am acumulat unele frustrări în acele nopți, mai ales că din când în când câte un muncitor se mai plictisea de Elena și vă imaginați prin ce treceam eu, până să înțeleg, maturizându-mă, că a fi bisexual nu este o rușine, ba chiar poți deveni sursă de inspirație pentru un tânăr piți superb, comunist avântat cum eram și eu la vârsta sa, Dragoș Bucurenci, educat deja bine de tot de bunul meu prieten din vremea Tescaniului, Andrei Pleșu.
Bunicii, Rusia, Oltenița
Încă mă marchează trecutul și istoriile neplăcute legate de mama mea. Poate din acest motiv am simțit nevoia să-i omor pe Ceaușești, părinții mei adoptivi, pentru că râvneam în ascuns să-mi omor mama care m-a parăsit pentru că eram prea negru cică până și pentru criteriile sale obscurantiste. Adevărul este că împrejurările vieții au făcut ca, la vârsta de un an, să fiu abandonat de propria-mi mamă, care nu s-a interesat niciodată de soarta mea. Nu i-am reproșat niciodată nimic, dar nici nu am băgat-o vreodată în seamă. Am conviețuit cu țiganii, de care nu mă deosebeam deloc, în Oltenița. Și erau țiganii muncitori, care o duceau cel mai greu, și erau lăutarii, care erau aristocrația țigănească. Înainte de anul 1950, se ofereau țiganilor lăutari anumite condițiuni privilegiate, date de faptul că aceștia își desfășurau activitatea lucrativă în cârciumile de pe lângă magaziile de cereale.
Însă, când s-a dezvoltat industria în oraș, au dispărut cârciumile, a apărut șantierul naval, mulți s-au integrat, ciordind tablă și feronerie, ca și acum. Aceștia au prosperat, și-au construit case noi. Petreceam mult timp prin casele lor, mai ales că arătam cam la fel ca puradeii lor.
N-am apucat să-mi cunosc toate neamurile, știu însă că bunelul, Vasili Ivanovici, era bolșevic, fost pușcăriaș, evreu fugit din Rusia deoarece era urmărit și persecutat de poliția țaristă, sinistra Ohrana. Progresist de felul său, bunicul s-a stabilit la Oltenița în jurul anului 1895, unde a intrat argat și băiat de prăvălie la un grec, zis Țăndărică, care avea locanta pe strada Ion Heliade Rădulescu nr. 1 (fosta Țigănie, nr. 4). Probabil după 1900, pentru a se integra și a se deosebi de mulțimea de muscali care se pripășiseră prin zonă, Vasili Ivanovici și-a schimbat numele în Iliescu. S-a încurcat cu sora cârciumarului vecin prăvăliei grecului la care lucra – omul avea cârciuma pe strada I. H. Rădulescu, nr. 2, și se numea Anghel Savu. Vasili s-a luat cu Maria Savu, sora lui Anghel, pe undeva prin 1901. Anghel Savu era fugit din Bulgaria, peste Dunăre și stabilit la Oltenița. Acesta avea ceva stare și i-a făcut Mariei și lui Vasili o dugheană în care vindeau de toate, tutun, ace, brice, carice, situată pe strada I. H. Rădulescu, la nr. 6-8.
Vasili Iliescu (fost Ivanovici) și Maria (fosta Savu) au avut doi băieți și două fete – Aristița și Vergina. Cei doi băieți au devenit bolșevici de mici – Alexandru – tatăl meu, și Eftimie, unchiul meu, ulterior instruit în U.R.S.S. Eftimie a devenit cadru de Securitate și a fost condamnat pentru crimă, la un moment dat. A sfârșit nu se știe pe unde, în ce pușcărie. Bunelul, Vasili Ivanovici, avea ceva instrucție, tot pe tipar bolșevic desigur, și fusese bun prieten cu Constantin Dobrogeanu Gherea, și acesta tot de aceeași origine cu bunelul, tot venit din Rusia (pe numele său adevărat se chema Katz).
Eu am fost un autodidact, iar copilăria mi-am petrecut-o în casa bunicului – Vasile Iliescu (Ivanovici) – la Oltenița, cum am zis, tata fiind la închisoare. Până să intre la închisoare pentru vederile sale progresiste, tatăl meu a fost singurul care a urmat cele patru clase elementare și cursurile Școlii de Arte și Meserii din Oltenița.
Mama care m-a părăsit de mic
Mama care m-a născut, Maricica, era o femeie sărmană, fără resurse (analfabetă adică), bulgăroaică, care vorbea prost românește, dar se pare că era cam arzoaică, rea de muscă cum ar zice Andrei Pleșu. Tata s-a căsătorit în 1929 cu Maricica, care era fata lelei Stoica, din neamul căldărarilor din Oltenița veniți tocmai din Bulgaria, ce locuiau pe o stradă paralelă cu adresa prăvăliei bunicului de pe strada I. H. Radulescu. Nu se știe cine a fost tatăl ei, dar ea s-a despărțit de tata înaintea nașterii celui de-al doilea frate (Eugen), care a rămas la ea. Eu am rămas la bunici, la părinții tatălui meu.
Tata avea mai multe nume, i se spunea „Alecu“, de către prieteni, cum era filozoful de stânga (comunist adică) Pavel Câmpeanu, care spunea că mai avea un alias, un nick: „Ignat“. Ignat îi spunea, am aflat ulterior, Siguranța, care l-a urmărit pas cu pas inclusiv pe parcursul unui periplu prin fosta URSS. Era foarte însuflețit de idealurile revoluționare și mai ales pe Lenin îl iubea foarte mult. Când m-am născut, la 3 martie 1930, mi-a spus micul Ilici, și apoi, în același an, a fugit pe urmele lui Vladimir Ilici Lenin, în Rusia, unde a stat până în 1935-1936.
În decembrie 1931, tata a participat la Congresul al V-lea al P.C.d.R., ținut la Gorikovo (lângă Moscova), și a fost ales, la acest congres, în Comitetul Central al partidului aflat sub aripa Komintern-ului. Rezoluția finală stabilea drept principal obiectiv al P.C.d.R. dezmembrarea statului unitar român, motiv pentru care tatăl meu nu era prea bine văzut de agenții tenebroasei Siguranțe, așa cum și eu, peste ani, am devenit ținta temutei Securități tot pentru că eram prea bine văzut de tovarășii ruși de la Moscova.
Tata și moștenirea sa
Alexandru Iliescu a dus în Rusia activitate conspirativă împotriva României, fiind Kominternist și NKVD-ist, omul lui Stalin. Casa noastră din Oltenița era și casa conspirativă – a Komintern-ului și NKVD-ului, iar agenții ruși plăteau toate angaralele. În 1935, tata s-a întors din Rusia și a fost condamnat la trei ani de închisoare, pentru trădare de țară, cică, deoarece milita pentru dezmembrarea României și trecerea Basarabiei la ruși, așa cum este ea și astăzi, ceea ce arată că moștenirea familiei mele este încă vie.
Mama l-a părăsit atunci și s-a cuplat cu un șofer parcă, și de atunci n-am mai știut nimic de ea, eu trăind în casa bunicului. În acea perioadă, am avut parte de apropierea de familia de ilegaliști Elena și Nicolae Ceușescu, care după 1945, după moartea tatălui meu natural, m-au adoptat practic, deoarece așa era atunci moda între comuniști.
În perioada pușcăriei, între două intrări, tata s-a încurcat cu Maria, amanta unuia Ivănuș, un bolșevic care se afla în închisoare cu el. Cu Maria, Alexandru a făcut un copil din flori, Eugen, fratele meu vitreg, care a devenit și el securist ca și unchiul Eftimie.
În 1940, tata a lăsat-o pe Maria cu plodul de gât și s-a căsătorit cu Marița, țigancă din Maramureș, sora bună a mamei lui Ion Cioabă din Sibiu, bulibașa țiganilor, cu care a avut doi băieți, frații mei vitregi Mircea și Crișan – veri primari ai lui Cioabă. Unul a fost atașat militar al României la Moscova, iar celălalt – director adjunct la IRSOP. Mama mea vitregă a fost, după 1944, servitoare și bucătăreasă la Ana Pauker. După 1945, Dej a alfabetizat-o și a trimis-o la Agenția Economică de la Sofia, unde a stat multă vreme. De la Sofia, Dej a trimis-o la Agenția Economică de la Moscova, dar a fost retrasă și a activat la Centrală, la Comerțul Exterior, cu binecuvântarea Anei Pauker, care conducea Externele. A ieșit la pensie ca directoare la Direcția Generală a Vămilor. Îmi aduc aminte că, peste ani, la recepțiile date de Ceaușescu, mergeam cu mama, care avea dosar foarte bun. Nina, soția mea, stătea acasă ca și acum, când mai toată ziua stă pe blog (să nu uit să-i trec adresa: www.niniliescu.wordpress.com), deși avea multe calități, din cauză că Ceaușescu cam strâmba din nas, datorită originii sale rusești.
(va urma)
