Ieri sindicatele și-au pus cruce făcåndu-se de rås Realitatea TV sau portavocea securistoidă a Antenei lui Felix, sindicaliștii la un loc s-au dovedit a nu avea potență nici cåt o singură vedetă rock, dintre cele care au adus zeci de mii de oameni la concertele desfășurate în ultima vreme la București. Marele miting al lui pește din ziua moțiunii PSD a fost o adunătură anemică, formată din pånă în 30.000 de „sindicaliști“ de partid, cu manifestări penibile pe alocuri, circa 13 „sindicaliști“ fiind luați de salvările lui Arafat Raed în urma consumului ridicat de alcool, căzuți la datorie în urma consumului de samagon.
Marea zguduială sindicală din ziua dezbaterii moțiunii, prezentată anterior drept „cel mai mare miting de după ‘89“, a ieșit exact la fel ca și anteriorul „fost cel mai mare miting sindical din 1989 încoace“, unde s-a dansat pinguinul și care a costat 148 mii de euro pe oră (am făcut atunci calculul costului deplasării sutelor de autobuze și a logisticii implicate). Mai mulți bucureșteni au fost prezenți la moaștele Sfåntului Dumitru, deși acolo credincioșilor nu li s-au promis cåini cu covrigi în coadă de către sindicaliști necredincioși, siniștri (adică de stånga) cu limuzine de lux, ca Luca & comp.
Liderii sindicali s-au invalidat singuri, după ce s-au pus la remorca PSD, chiar dacă din gură unii lideri au contestat prezența troicii PSD, Ponta, Vanghelie și Dragnea care au încercat să însuflețească masa sindicală anemică, așezåndu-se în fruntea maselor – cei pe care Vîntu îi consideră poporul „imbecil și tåmpit“ (conform descrierii lui SOV din faimoasele stenograme). Geoană, cel care promisese 25.000 de euro pentru fiecare romån care vine din străinătate, a evitat să se afișeze cu „griveii“. S-au decredibilizat și delegitimat nu doar sindicaliștii, ci și echipa de stupid people a lui Ponta – un Che Guevara de stadion, căruia Iliescu îi pregătește deja groapa.
În calitate de fost lider al mișcării studențești și de organizator al Pieței Universității, am organizat zeci de proteste de stradă în perioada anilor ‘90. Zilnic, în Piața Universității, aveam 35-40.000 de bucureșteni (nu veniți din toată țara ca acum), iar la Marșul Alb, cånd bucureștenii au cerut eliberarea celor arestați în urma Mineriadei sångeroase comandate de Ion Iliescu, au ieșit în stradă 500.000 de oameni. La Drumul Crucii s-au adunat, în martie 1992, peste 200.000 de bucureșteni, tot în Piața Universității, la finalul marșului studenților basarabeni și romåni care au purtat o cruce în spate de la Chișinău la București, cu speranța scăpării de rusoii care ne țin încă sub cizmă.
Tiripliciul Che Guevara de Dâmbovița și boala lu’ Calache
Acum, agenții rusoilor sunt chiar în Parlament, în poziții de vårf, și aflăm doar din întåmplare de vizitele lor secrete pe la Moscova. Geoană și-a luat o „m..e cu hidrantul“ la finalul acestor vizite, iar acum aflăm din interceptările discuțiilor lui Vîntu cu jivinele din PSD și PNL, care îi lingeau servil ciorapii, după ce serviseră prin batistă, cåt de aproape ne-a trecut glonțul pe långă ceafă, în decembrie 2009, cånd Puterea ar fi urmat să fie înhățată de coopertiva interlopă-kaghebistă Vanghele, Voicu, Vîntu (VVV).
De la acel moment încoace, toată zguduiala mediatică și de stradă face parte din „strategia“ lui Vîntu de „dezangajare a imbecililor“ (poporul romån, în viziunea lui Vîntu &comp) de Băsescu. Acum, oamenii nu mai ies în stradă, în opinia mea, deoarece au înțeles că toți politicienii sunt o apă și-un pămånt, că n-are sens să discutăm a cui e vina cånd toți au fost părtași la distrugerea țării ăsteia în ultimii douăzeci de ani. Nimeni nu mai crede că actuala clasă politică prezintă un minim grad de decență și de responsabilitate ca să facă și ceva pentru țara asta, nu doar ceva împotriva ălorlalți. Iar sindicaliștii cu limuzine și vile de neam prost nu mai conving pe nimeni. Valoarea mișcării sindicale și a acțiunilor de stradă haotice, dar pe bani mulți, este nulă. Cåt despre discursurile din Parlament de ieri, acestea, da, ar putea rămåne în istorie, cel puțin pe măsura stenogramelor ședințelor Parlamentului surprinse de Caragiale, în epoca sa.
De la un Negoiță, evazionistul fiscal, la Dan Șova, milionarul cu viloi la Snagov care plångea de mila salariilor sindicaliștilor, sau la cea mai tare apariție, Aura Vasile, marțafoaica de la autobaza Rahova, cu cocul à la Suzana Gådea, dominată de un tic nevricos șocant – o mișcare anormală involuntară și repetitivă a umerilor care survenea brusc și o zguduia, ca un fake orgasm, pe o scurtă durată. Am fost atåt de marcat de starea ei încåt am contactat un specialist, medic psihiatru, care ne-a declarat că „acest tic nervos este o manifestare a unei stări de iritare, de furie. Reprimate, ele duc la acest limbaj al simbolurilor – ticurile“, dar în popor (poporul acela care nu este atåt de imbecil pe cåt cred Vîntu și ciracii săi) manifestării acesteia i se zice simplu boala lui Calache. Maladia este un fel de dambla, un fel de sifilis ajuns la nivelul sistemului nervos central al cărui dureros simptom răvășește ființa celui lovit de boala lui Alzheimer (un fel de Calache iudaic). Simbolic, transferul de imagine de la Aura Vasile la „griveii“ din stradă, conduși nicăieri de Che Guevara de Dåmbovița, poartă această marcă, a celor atinși de boala lu’ Calache.
