Sistarea exporturilor de lemn: imperativ economic si ecologic

Rapoarte ONU relevă că, la nivel global, transporturile şi industria – care, în percepţia curentă, trec drept cei mai mari poluatori – nu sunt responsabile decât pentru 14% din -producţia- de gaze cu efect de seră, în timp ce tăierea iraţională a pădurilor lumii are o contribuţie de cel puţin 25%. Doar procesul de producere şi exploatare a energiei din surse fosile are o contribuţie mai mare. Tăierea şi arderea pădurilor generează indirect emisii de CO2 mult mai ridicate decât toate automobilele şi industria la un loc. Că este aşa o dovedeşte şi faptul că Indonezia şi Brazilia – unde are loc un adevărat masacru în pădurile tropicale – au devenit mai mari poluatori decât ţări cu o industrie puternică şi un parc auto substanţial, precum cele din UE. Concluzia experţilor este netă: oprirea defrişărilor, îndeosebi în pădurile tropicale, este cea mai simplă modalitate de a reduce procesul de încălzire globală şi deci efectele ruinătoare ale acestuia.

România are, din păcate, contribuţia ei la încălzirea globală prin masacrarea propriilor păduri. Dar, până la contribuţia la încălzirea globală, adevăratul masacru din pădurile României are efecte dramatice pe termen scurt şi chiar imediate, de la favorizarea fenomenelor meteo extreme şi a alunecărilor de teren, la distrugerea drumurilor montane şi batjocorirea a aproape unicei resurse rămase a ţării.

Pentru prima dată, statisticile s-au încumetat să cuantifice cât de cât dezastrul. Ceea ce era de presupus s-a confirmat. Cifrele aprobate anual ca reprezentând masa lemnoasă permisă la tăiere se dovedesc nişte biete glumiţe. Numai cantităţile de lemn exportate depăşesc de câteva ori cota anuală de tăiere. Dacă se ţine cont şi de masa lemnoasă folosită de fabricile de mobilă din ţară, rezultă că tăierile ilegale au o alură apocaliptică. Numai în 2006 au fost tăiate ilegal 100.000 ha pădure.

Un aspect grav, aproape năucitor, îl constituie tăierile fără reîmpăduriri, o dovadă că jaful este total. Nu se urmăreşte doar îmbogăţirea pe căi ilegale, dar şi distrugerea în sine. Tot în 2006 s-au tăiat se pare 350.000 ha pădure fără a se asigura reîmpădurirea, iar, potrivit chiar Institutului Naţional de Statistică, la fiecare hectar tăiat şi reîmpădurit, mai există încă 4 ha tăiate fără reîmpădurire.

Măsuri excepţionale sunt necesare de urgenţă. Încercarea de a mări ritmul reîmpăduririlor este tardivă, oricât de eficientă ar face-o nişte măsuri administrative, admiţând că ar exista capacitatea reală de implementare. Deci, nu se poate face altceva decât să se oprească jaful despăduririlor!

Având în vedere că realităţile au dovedit fără echivoc complicităţile celor puşi să fie paznici la stână, singura soluţie pentru atingerea obiectivului ecologic pe care-l constituie salvarea pădurilor este o soluţie economică: anume reducerea în sine a interesului pentru defrişări. Acest lucru nu se poate realiza decât prin suspendarea sau sistarea exporturilor de lemn pe picior sau cherestea. Cine doreşte lemn pentru prelucrare să facă prelucrarea în fabrici din România. Ţările industrializate ale lumii fac exact acest lucru, dar, fiind cu mult mai ipocrite, o fac fără tam-tam, însă îşi prezervă pădurile proprii. România să îndrăznească a da jos vălul ipocriziei şi să interzică explicit exportul de buşteni şi cherestea! O obligă jaful distrugător din pădurile ţării. Odată ce exporturile respective ar fi sistate, exploatările ar fi reduse cel puţin la jumătate şi s-ar putea trece la un control mai eficient şi la o gestiune mai judicioasă a tăierilor de masă lemnoasă. Ţara ar rămâne cu niscai bandiţi mai puţini şi cu ceva copaci mai mulţi în picioare!