Investigatorii Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) au scotocit prin arhive, luni și ani la rând, unde au căutat urmele celor mai cumpliți dintre torționarii care și-au făcut de cap în închisorile comuniste. ?ê?£i astfel au ajuns și la locotenent colonelul, în rezervă, Alexandru Vișinescu, fiara cu chip de om care a condus, cândva, pușcărie politică de la Râmnicul Sărat. Vrem sau nu vrem, documentele privitoare la acest Vișinescu, îl descriu doar în ceea ce privește „calitățile și realizările“ profesionale. Dar, vrem sau nu vrem, documentele din vechile arhive, privitoare mai ales la activitatea lui „profesională, nu-l descriu decât parțial. Motiv pentru care, la o adică, am putea să privim acest personaj odios și din alt unghi de vedere. Un unghi favorabil care ne-ar face să ne gândim că, dincolo de ceea ce au descoperit cei de la ICCMER și sperăm că vor ancheta, cât mai rapid cu putință, și procurorii de la Parchetul General, Vișinescu a fost și el, totuși, un om cu visele și dorințele lui, un om obișnuit, pentru care, la fel ca pentru noi toți, dragostea o fi fost una dintre cele mai mari împliniri ale unei vieți nenorocite în care a fost și el obligat să supraviețuiască. Ei bine, de aici încolo, intervine „istoria orală“ mult mai completă decât cea arhivată. În Râmnicul Sărat, câteva persoane, ajunse acum la vârsta unei înțelepte senectuți, își mai amintesc, și acum, câte ceva din viața personală a torționarului Vișinescu.
Dar, și-o amintesc, mai ales, pe Ioana Sorescu, marea iubire a tânărului, pe atunci, ofițer Vișinescu. Iar ceea ce-și amintesc, nu apare în nici o arhivă. Dar oamenii de acolo, care altfel îl cam uitaseră, și-au amintit despre un soi de aventură erotică, în care zbirul pușcăriilor și-a arătat adevărata lui față și calitate umană: o poveste de dragoste în care Vișinescu a fost doar un „păcălici erotic“, pe cât de pervers, pe atât de neputincios.
„Ăla cu pistolul mic“
Râmnicul Sărat, în urmă cu vreo câteva săptămâni. Bune prietene, patru doamne din vechea „lume bună“ a orașului, discutau, molcom în jurul unei cafele aromitoare. De fapt se ironizau reciproc pentru poveștile fără cap și fără coadă care le ieșeau din pasențe. La un moment dat, pe imensul ecran al televizorului care trona în living, a apărut mutra unui bătrânel stafidit, care se oțăra de mama focului la niște ziariști. Mai întâi a încercat să-i lovească după care, nereușind, i-a înjurat de Cristoși, mai buruienos ca la ușa cortului. Imediat, isteria ieșită din comun a moșulețului le-a atras atenția doamnelor ,care au lăsat baltă „pasențele“. Imediat, una dintre ele s-a uitat lung la ecranul televizorului și la priculiciul care se dădea în stambă. „Păi, eu îl știu pe ăsta. Prin 50-60 lucra la Pușcărie. De fapt nu lucra: era chiar comandantul închisorii. Era mare pe vremea aia“. Așezată comod pe scaunul de vizavi al primei, o a doua doamnă a dat din mână a lehamite: „Ei, mare pe dracu: cam cât un neg ceva mai țuguiat, înconjurat de câteva fire de păr. Păi, ce, nu mi-a povestit mie Ioana. Era deja clar că înțeleptele doamne nu se refereau chiar la aceeași „mărime“. „Care Ioana dragă?“, preluă „ștafeta“ vorbelor cea de a treia doamnă. „Ei, nu ai tu de unde s-o știi, ești mai tânără și ai venit mai târziu în oraș. Ioana Sorescu, aia care stătea pe strada Costieni. Pe vremea aia, ea era frumoasa târgului“, veni replica atoate-știutoare a celei de a doua doamne, cea cu „negul“. „Aaaa, da!“, se bătu prima peste frunte, în semn de aducere aminte. „Hai zi-ne și nouă, că tu chiar ai fost prietenă cu Ioana, știu eu. Pe mine nu mă prea băga în seamă, venisem de curând de la țară.“ „Ei, nu conta asta la ea. Dar tu, de felul tău, ai fost mai așa… mai retrasă. Ioana, asta a lui Sorescu era o muiere strajnică, frumoasă de pica și elegantă cum nu mai vezi nici măcar astăzi. Prin anii 50, când mâncam «pe cartele» și ne îmbrăcam pe «puncte», făcea bărbată-su ce făcea și o îmbrăca de pară at fi fost scoasă de pe jurnal. Ce-i drept și bărbată-su era o mândrețe de om, toți întorceau capetele după ei când ieșeau în centru. Iar ăștia doi chiar că s-au iubit. Ea lucra, funcționară pe undeva, nu mai țin minte unde. Dar se mai și descurca: citea în cărți de nu-ți venea să crezi. Mai ghicea și în cafea… Ei, cafea… pe vremea aia era la putere Cicoarea aia amară ca fierea și poșirca aia neagră de-i zicea Moca. Ei, fata asta chicea și în zațul ăla, de parcă ar fi fost cafeaua cea mai fină. Ei, viața nu era prea ușoară. Dar a devenit cu adevărat un iad abia când au început ăia să umple pușcăriile cu te miri ce «dușmani ai poporului». Ioana a început să aibă probleme prin 1956-57, când a venit arătarea asta în oraș și a început să se țină după fundul ei, mai rău decât ciulinele de coada oii“. Ei, dragoste comunistă, de pe vremea în care se spunea că „ce-i al tău e și al meu, iar ce-i al meu e doar al meu“. Ce conta pentru Vișinescu faptul că femeia visurilor lui, mai mare cu vreo doi ani decât el, era deja măritată. „Dragelor, i-a tot tras ăsta «clopotele» vreo câțiva ani la rând. Uitați-vă la el: vedeți ce slut și isteric este? Ei bine, ăsta nu a fost frumos nici la tinerețe. Avea o uitătură cruntă.. și la femeile pe care le plăcea se uita de parcă ar fi vrut să le aresteze pe loc“. În această privință avem de ce s-o credem pe distinsa doamnă: convinși că ei ar fi întruparea legii comuniste pe Pământ, toți directorii de pușcării politice erau niște fiare, pentru care deținuții erau doar niște numere care, dacă ar fi fost după ei, ar ajuns rapid egale cu zero.
Dar să revenim la junele Vișinescu și la imaginea lui de „păcălici erotic“. „Prin oraș începuse deja să se vorbească despre ce făcuse el prin alte pușcării, și mai ales despre cum se purta el cu femeile. Cred că era unul dintre ăia.. cum le zice, de le place doar să se uite, și să iubească femeile doar așa… de la distanță“. „Adică un voyorist? își încecă norocul doamna mai tânără. „Da, un de-ăla cum zici tu. La Râmnic venise de la o pușcărie de femei, și s-a tot auzit ce făcea cu ele pe acole: le punea să umble dezbrăcate, le făcea control peste tot, dar înțelegi, absolut peste tot. De fapt, în vremea aia, nici nu s-a auzit să fi avut relații cu vreo femeie de aici din oraș“. O fi fost dintr-ăla pidosnic, că acum chiar cică au voie“ își mai încercă odată norocul doamna mai tânără“. „Ei, nu cred“, își relua povestea fosta prietenă a Ionei. „Pe Ioana chiar a plăcut-o, dar ști cum zice țiganul: degeaba multă voință dacă nema putirință“. Ei, na, de unde știi tu?“ Păi uite că știu, că mi-a povestit Ioana tot și am ținut minte de parcă ar fi fost ieri. „S-a tot ținut ăla de capul ei, lunni la rând. Mai întâi a luat-o cu binișorul. Se întâlnea cu ea, ca din întîmplare, prin oraș, o invita, ba la o prăjitură, ba la o bere și o bătea la cap cu Partidul care are grijă de cei pa care-i iubește. De pe la un timp, bărbatul Ioanei a cam intrat la idei. A întrebat-o ce și cum, ea i-a zis că nu-i absolut nimic. Doamna mai vârstnică și-a amintit, apoi, că după un timp, șefii bărbatului Ioanei au început să-l trimită în tot soiul de delagații. Atunci a prins și ciumăfaia asta curaj și i-a spus, de la obraz, ce și cum. Ea l-a refuzat iar mai târziu a început s-o amenințe că, «dacă nu stă frumos» o să-l aresteze pe bărbată-său, iar ea tot la el o să ajungă. Iar dacă tot nu-l acceptă nici așa, o va aresta și pe ea, că doar de puterea Partidului este fără capăt. Atunci, Ioana Sorescu s-a speriat cu adevărat. În vremea aia, intrau oameni în pușcărie și pentru mult mai puțin decât atât. Până la urmă, într-o delegație a lui bărbată-su, l-a primit la ea acasă. A venit ăla ca din pușcă. Dar i s-a «înmuiat glonțul pe țeavă», dacă înțelegeți ce vreau să spun. Asta a fost prima dată. Dar pișpirică ăsta, nu și nu, că să mai încerce, că el o iubește, că sucită că învârtită. Ce mai, Vișinică ăsta și-a mai încercat norocul de vreo 7-8 ori. De două – trei ori s-au întâlnit și acasă la el, dar tot degeaba. Mi-a povestit Ioana: tot ce era ăla în stare era doar o fleșcăială de câteva secunde după care ea rămânea cum se spune «cu ochii în soare». Asta era, de mai multe nu era în stare, ăsta cere o fi zis că vine Partidul să miște din șolduri, în locul lui. Asta a durat până undeva în toamnă. Atunci, sătulă de toată povestea asta amărâtă Ioana l-a primit într-o seară la ea și când el a vrut să se cocoațe din nou peste ea, l-a dat la o parte și i-a spus-o clar: «Auzi băiete, ori mă regulezi, ori mă arestezi, pe mine și pe bărbată-miu. Fă de un fel, dar lasă-ne dracu în pace. Nu vezi că pistolașul ăla pe care-l porți în izmene, nu ia foc mai niciodată? Ești mai puțin decât un rahat cu ochi». S-a uitat la ea lung, nu a zis nimic, și-a luat catrafusele și dus a fost. Ce-i drept, de atunci a lăsat-o în pace și nu a mai băgat-o niciodată în seamă“. Până la urmă Ioana i-a povestit lui bărbată-su toată tărășenia. I-a tras ăla o mamă de bătaie, apoi a început să râde de ea și de „acventuara“ cu Vișinescu. Soții Sorescu au mai trăit încă mulți ani. Prin anii 90, prima a murit ea, apoi a doua zi a murit și el. Erau deja bătrâni, dar s-au dus la doar a zi distanță unul de altul. Au fost înmormântați în aceeiași zi, în morminte foarte apropiate, unul de celălalt. „Ăștia chiar s-au iubit! După anul 1963, despre Vișinescu ăsta nu s-a mai auzit mare lucru. Nu știu dacă a fost vreodată însurat sau nu. Dar de Ioana lui Sorescu nu a mai avut parte“.
Pare foarte urât, dar povestea doamnei cu pricina este confirmată, dramatic, de relatarea doamnei Aurora Dumitrescu, fost deținut politic pe care soarta a mânat-o într-una dintre pușcăriile aflate sub comanda lui Vișinescu. Prima dată l-a întâlnit pe torționarul Vișinescu la închisoarea Jilava. Apoi, s-au reîntâlnit la Mislea, unde el, deși avea doar 28 de ani, era șeful penitenciarului: „La Mislea nu ni se dădea să mâncăm doar arpacaș, fără sare, fără nimic. Aveam norocul că la Mislea găteau deținutele și atunci arpacașul era măcar spălat, că în alte pușcării nici nu-l spălau. Umilințele pe care el-au avut de îndurat deținutele femei, nu li s-au șters nici până acum din minte: „Ne dezbrăca pe toate în pielea goală, ne punea pe un culoar îngust și ne percheziționa, în frig, iarna. Ne făcea până și tușeu rectal să vadă dacă nu cumva am ascuns ață în fund. Iar când nu ne făcea tușeu, avea altă idee de geniu. Ne punea să sărim ca broasca, așa, în pielea goală cum eram, ca să ne cadă cică ața de pe unde am ascuns-o. A fost execrabil“. Cam asta a fost dragostea lui Vișinescu pentru femei, libere sau nu. Dragoste de securist, obișnuit să iubească mai mult și mai pasional decât un câine bătrân. Bineînțeles că ați văzut cum iubește un câine bătrân: stă în fund și își linge…. coada.
Vasile Surcel
