Se apropie Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului, când, în miez de noapte, va răsuna chemarea: ”Veniți de luați lumină”. Luând Lumina vom rosti cu înfiorare cuvintele ”Hristos a înviat!” și ”Adevărat a înviat”, întru mărturisirea noastră de creștini prin vocație. Ne-am pregătit sufletul cu rugăciune, post, încununate cu fapte de vrednicie creștinească, încercând a ieși din calea amăgirilor lumii, rugându-ne cu psalmistul: ”Întoarce ochii mei să nu vadă zădărnicia. În calea Ta viază-mă”. Iisus, încredințează Părintele Stăniloaie, ”Nu a înviat cu trupul, pe care l-a asumat ca Dumnezeu, numai pentru sine, ci ca să ne dea și nouă, prin trupul Său înviat, puterea să înviem.” O cântare a Bisericii asigură: ”Înviind Hristos din mormânt, ne-a dăruit nouă viață veșnică” și drumul vieții ne e spre zădărnicia întunecată a neființei, ci spre lumina neînserată a iubirii divine și viață fără de moarte.
Doar cu o săptămână înainte, după ce-l înviase pe dreptul Lazăr, Hristos intra prin ”poarta de aur” în Ierusalim, întâmpinat de mulțime cu ramuri de finic în mâini, cântând: ”Osana. Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!” Despre această intrare în Ierusalim scrisese profetul Zaharia: ”Bucură-te fiică a Sionului…căci iată Împăratul tău vine drept și biruitor. Smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei.” A doua zi am intrat în săptămâna patimilor pe o cale ce duce la ”Osana” la ”Răstignește-L”. Este surprinsă aici fragilitatea condiției umane, vulnerabilitatea ei, victimă a propriei necugetări și eliberată de Dumnezeu care este Iubire, Lumină și Viață. În seara zilei de joi, am rememorat Cina cea de taină, când s-a pus început împărtășirii cu trupul și sângele lui Hristos întru împlinirea regăsirii a omului în sacralitatea sa. Atunci,Iisus a dat ”porunca nouă”, încununare a celor zece primite de la Moise. ”Să vă iubiți unii pe alții…După aceasta va cunoaște lumea că sunteți ai mei, dacă veți avea dragoste între voi.”O măsură după care ne putem aprecia concret și în orice vreme creștinătatea noastră. Știut este că nu cel ce spune ”Doamne, Doamne” este vrednic de numele lui Hristos, ci acela care ascultă și lucrează cuvintele Lui izvorâtoare de viață. La Cina cea de taină, a spălat picioarele ucenicilor și pe ale lui Iuda, prea bine știind că fusese trădat și vândut pentru treizeci de arginți. A spus-o și Iuda a plecat fără un cuvânt. L-a părăsit pe Fiul lui Dumnezeu, care ”făcând voia Tatălui ceresc”, din Iubirea de necuprins de inima și mintea noastră, S-a jertfit pentru noi, cum spusese proorocul și o cântase David. Sinceri înșine fiind, să întrebăm dacă nu cumva omul contemporan, chiar și cel care se numește creștin cum Iuda se numea apostol, nu-i perpetuează trădarea, evoluând spre cronicizarea crizei din care nu se știe când și cum vom ieși.
”Săvârșitu-s-a”
Înainte de sfintele Patimi, în cuvântul de despărțire, Iisus se roagă Tatălui ceresc: ”Lucrul care mi L-ai dat să-l fac, L-am săvârșit”, a ”păzit” pe cei care Domnul i-a dat și n-a pierit niciunul, ”decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura”. Slava Sa, una a jertfei, a dat-o celor care I-a urmat: ”Ca ei să fie una, așa cum una suntem Noi …Eu întru ei și Tu întru Mine, pentru ca ei să fie desăvârșiți întru una și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei așa cum M-ai iubit pe Mine”. Venise deci vremea când Fiul Omului dat a fost oamenilor spre răstignire, a celor care, trăind zădărnicia clipei, se întorseseră de la viață spre moarte, cum Iuda și-a întors spatele lui Iisus. Toate se petreceau în Ierusalim, ”cetatea lui David”,unde Dumnezeu a revelat Cuvântul Său poporului ales și care a devenit și locul de naștere a creștinismului.
Între cei care-I pregătiseră osârduitor moartea erau fariseii și cărturarii, cele mai înalte autorități spirituale ale vremii, acele ”călăuze oarbe”, păzitori fanatici ai aspectelor exterioare ale Legii, înstrăinați de Dumnezeu și incapabili să vadă în Iisus Hristos pe Fiul lui Dumnezeu. Orbiți de întunericul răutății din inimile lor, nu L-au recunoscut pe Cel pe care îl mărturiseau până și diavoli: ”Tu ești Fiul lui Dumnezeu”. Încremeniți în ”literă”, străini de spiritul Legii, L-au judecat pe Cel care, la sfârșitul veacului va judeca lumea. Dar, cum să găsești o vină Celui fără de păcat? În logica șchioapă a vicleniei, L-au învinuit că s-a numit pe Sine Fiul lui Dumnezeu, deși o arătase prin atâtea semne și minuni, de nimeni făcute până atunci. Într-un timp al așteptării lui Mesia, fariseii și cărturarii, primii care ar fi trebuit să-L recunoască, L-au învinovățit că hulește pe Dumnezeu și L-au dat morții pe dătătorul de viață. Cum viclenia face casă bună cu lașitatea, L-au trimis la Pilat, reprezentatul puterii lumești, care nu-i găsește vină și o recunoaște. Cu toate acestea, rob al dorinței de putere și împins de viclenia fariseilor, Pilat Îl trimite la moarte, dezicându-se prin de atunci proverbiala ”spălare pe mâini”. E adevărat, față de oameni te poți ascunde invocând tot felul de motive, dar, o spunea David, de Dumnezeu nu ai cum o face. Mai erau și mulțimile de la care guvernatorul roman a cerut, cum se obișnuia în apropierea sărbătorii pascale, să elibereze pe unul dintre condamnați. De eliberat, l-au eliberat pe tâlharul Baraba, cerând cu ură înverșunată ca Hristos să fie răstignit. Cu aceste mulțimi se întregește tabloul unei lumi fără Dumnezeu, deși era proclamat la tot pasul.
Înconjurat de ură, batjocorit, bătut, părăsit de ucenici, Hristos a luat drumul Golgotei și răstignit între doi tâlhari. De la unul avea să vină o ultimă provocare, care le cuprindea pe toate: Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, mântuiește-Te pe tine și pe noi. În răbdarea Sa senină, Hristos nu răspunde. Alături era și tâlharul cel drept care, recunoscând faptele cele rele, se roagă: ”pomenește-mă Doamne când vei veni întru Împărăția Ta!”. Hristos îi ascultă ”Adevărat zic ție. Astăzi vei fi cu Mine în rai!” Lângă cruce era Maica Domnului și apostolul Ioan și Iisus, privindu-i rostește: ”Iată, fiul tău!”, iar ucenicului ”Iată, mama ta”. De atunci Născătoarea de Dumnezeu ne este Sfântă Maică și să încercăm, atunci când ne rugăm, să ținem vii în inimile noastre cuvintele rostite către îngerul binevestitor: ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. Ca un răsărit de lumină să ne fie ruga lui Hristos: ”Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac”. A urmat un sigur cuvânt care esențializează întreaga lucrare mântuitoare a Fiului Dumnezeiesc, Care întru toate s-a supus voii Tatălui: ”Săvârșitu-s-a”.
„Pacea Mea o dau vouă”
Cu ultimele puteri, Iisus a rostit: ”Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul”. Deodată Om și Dumnezeu, Iisus, încredințează prin veac că Dumnezeu, Făcătorul a toate câte sunt, nu l-a făcut pe omul spre moarte, ci ca să aibă viață. Din iubirea Sa proniatoare, prin Fiul Său, Dumnezeu a făcut din moarte o trecere spre înviere și viață veșnică. Nu este lesne de crezut și înțeles acest Adevăr care ne face liberi cu atât mai mult cu cât Învierea lui Hristos s-a făcut în taină, în întunericul de nepătruns al nopții. Greu de crezut le-a fost chiar ucenicilor și într-o pedagogie divină, Hristos îi aduce la credința în Înviere, fără de care, o știm de la Ap. Pavel ”zadarnică ar fi fost propovăduirea” lor și zadarnică credința noastră. S-a arătat, în zori, femeilor mironosițe, spunându-le: „Bucurați-vă” și ele dat-au vestea: ”Hristos a înviat”. Seara, intrând pe ușile încuiate, a s-a înfățișat apostolilor înfricoșați zicându-le: ” Pacea mea v-o las vouă, pacea mea o dau vouă; nu așa cum v-o dă lumea v-o dau vouă”; pacea care încununează drumul celor care fac voia Domnului, cum El Însuși a făcut-o până în ultima clipă a vieții sale între oameni. Pacea lumii rămâne mereu pândită de compromisuri ce duc , mai devreme sau mai târziu, la neînțelegeri și războaie, la secătuirea vieții și stăpânirea întunericului, chiar și când, din nesăbuință, îl numim lumină. Pacea lui Hristos este biruinței luminii asupra întunericului, a vieții asupra morții. Mărturisind că ”Hristos a înviat”, să ne facem slujitori și lucrători ai acestei păci, a Iubirii ce îndumnezeiește firea noastră. Primind Lumina Învierii, s-o dăruim altora, s-o ducem la casele noastre, s-o facem candelă nestinsă în inimile noastre atât de încercate, să încercăm ca luându-ne crucea să fim”în lume”, fără a fi”din lume” spre a răspândi în juru-ne iubire, blândețe, bună înțelegere, speranță. Într-o „societate cu riscuri”, să lucrăm cu ”râvnă și pricepere” cuvintele Mântuitorului: ”Fericiți făcătorii de pace că aceia fii ai lui Dumnezeu se vor chema.”
Elena Solunca Moise
