Ca în fiecare an, în intervalul 13-15 iunie, amintirea celebrei mineriade care a blocat pentru câţiva ani buni destinul european al României revine în dezbaterea publică – fără ca dosarele mineriadei să fi ajuns în faţa instanţei şi fără ca adevărul despre Piaţă şi mineriadă să fi fost spus până la capăt. Când vom afla în sfârşit totul nu numai despre uciderea Pieţei Universităţii ci şi despre naşterea ei, s-ar putea să descoperim că manipularea la care a recurs atunci dl Iliescu şi grupul său de apropiaţi – în scopul de a izola, controla şi distruge într-un perimetru din Capitală întregul mesaj al opoziţiei antifeseniste – depăşeşte proporţiile ştiute. Învinsă, bătută, minţită, denigrată şi ucisă în iunie *90, Piaţa Universităţii şi-a luat totuşi revanşa peste ani şi peste hotare când mesajul ei şi-a dovedit valabilitatea. Pe plan intern însă, între spiritul Pieţei Universităţii (-mai bine golan, decât activist-, -fără violenţă-, -punctul 8 de la Timişoara-, -nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă-) şi minţile rătăcite ale mineriadei (-noi muncim, nu gândim-, -moarte intelectualilor-, -steaguri verzi, legionare-) există o dispută care nu s-a încheiat şi care revine din când în când la tiparele iniţiale. Ori de câte ori structurilor li se pune pata pe adversarii săi, recurge la mineriade – fie tot cu salopete şi bâte, ca-n *99, împotriva preşedintelui Constantinescu, fie în costume de firmă, ca-n 2007, împotriva preşedintelui Băsescu – în timp ce victimele se refugiază în Piaţa Universităţii unde încearcă să se valideze. Confruntarea între Piaţa Universităţii şi mineriadă continuă instinctiv şi cu noile generaţii politice unde recunoaştem adesea (după vorbă, după port) fire din barba lui Marian Munteanu sau din barba lui Gelu Voican Voiculescu. Faptul că dosarele revoluţiei şi mineriadei fac încă anticameră în faţa dlui Iliescu şi a complicilor săi arată însă că revanşa Pieţei rămâne strict morală (şi uneori nici morală căci în numele Pieţei vorbesc adesea ba cei care au supravegheat-o, ba cei care au înjurat-o) şi că România rămâne prizoniera mineriadelor care continuă să se repete când îi sunt ameninţate puterile subterane amestecând uneori participanţii în mod aproape vicios. Apariţia împreună a dlor Iliescu şi Emil Constantinescu, care apărau -democraţia- în conferinţe de presă comune, reprezintă, fără îndoială – ca şi apariţia dlor Marian Munteanu (eroul Pieţei) şi Virgil Măgureanu (şeful SRI), laolaltă, la alegerile din 2000 – cel mai pervers efect al mineriadei asupra Pieţei Universităţii. Şi semnul transformării capitalului politic al Pieţei într-o marfă. Păcat, păcat de sângele vărsat.
