Printre oamenii de cultura ce vor primi, la 9 mai, la Universitatea din Viena, Premiul Herder se afla si arhitectul roman Ana Maria Zahariade, seful Catedrei de Teoria Arhitecturii de la Institutul -Ion Mincu-, alaturi de lingvistul maghiar Karoly Manherz, poetul bielorus Oles Rozanov, istoricul bulgar Vasil Ghiuzelev, scriitorul sloven Drago Iancar, istoricul de arta polonez Stanislav Moszakowski, germansitul ceh Ludwik Vaclavek.
Premiul Herder, acordat de Fudatia culturala germana Alfred Topfer, a inceput sa se acorde din 1964, cand au fost premiate patru persoane. Dupa aceea, in fiecare an s-au acordat si se acorda in continuare sapte Premii Herder. Fundatia germana acorda si burse, si alte tipuri de premii.
Istoria arhitecturii romanesti este un teren virgin
– Ce ati simtit cand ati primit Premiul Herder?
– A fost o surpriza imensa pentru ca nu ma asteptam nicicum la asa ceva. Eu credeam ca este un premiu pentru literatura. Am avut surpriza sa descopar, in primul rand, ca el se acorda diverselor profesiuni, legat de apartenenta la zona de centru si de sud a Europei, pentru anumite contributii culturale si sa constat ca aproape in fiecare an a existat cate un roman care a primit Premiul Herder: istorici de arta, etnologi, muzicologi, filosofi, oameni care, intr-un fel sau altul, au avut contributii la cunoastrerea si la raspandirea culturii din aceasta zona. Cu Fundatia Topfer, eu avusesem contacte si inainte, pentru ca am fost invitata sa sustin conferinte la Academia din Hamburg si la Scoala din Hanovra. Sigur ca si aceasta a contat. Revenind la sentimentele mele, trebuie sa va spun ca am fost complet sleita. N-am crezut pana acum ca o veste buna te poate lasa epuizat. O vreme am fost fara grai, apoi am pus sa mi se citeasca de nenumarate ori continutul scrisorii. In mod evident, lucrurile privind aceasta cunoastere a culturilor din zona se leaga in special dupa 1989. A fost apreciata si contributia mea care, fata de proiectele pe care le aveam in legatura cu acest subiect, mi se pare mica. N-am realizat decat o mica parte din ele.
– Ce inseamna, de fapt, teoria arhitecturii?
– Este o intrebare-cheie la care aproape ca nu se poate raspunde. In momentul actual teoria arhitecturii este in curs de redefinire. Vreme de secole, ea a fost un fel de sinteza a experientei practice si avea scopul de a ghida mai departe practica. In istoria scolii de arhitectura, teoria era cursul unic care se preda si care continea recursul la istorie si din el deducea modul in care ar trebui ghidata practica -buna- a arhitecturii. Acum ea incepe sa fie si o filosofare asupra acestei discipline. Incepe sa preia din alte domenii modul de abordare, incercari de adaptari de concepte, probarea pentru arhitectura a unor concepte care vin din teoria literara, din filosofie. Dupa 1989, s-a reintrodus in programa Facultatii de Arhitectura acest curs, care, in ultimii ani de dictatura, fusese scos, pentru ca nu era nevoie de arhitecti care sa gandeasa, ci de arhitecti care sa execute. Scola s-a redefinit si a incercat sa recupereze handicapul generat de anii anteriori. Atunci a fost regandita si aceasta catedra, care este una de mare prestigiu. Sanda Voiculescu, atunci sefa catedrei, a stiut sa reia linia de mare traditie deschisa, cu ani in urma, de Grigore Ionescu, unul dintre putini autori de istorii ale arhitecturii romanesti. Istoria acestui domeniu este un teren virgin, in ciuda muncii uluitoare a lui Grigore Ionescu, continuata de Curinschi -Vorona. Este nevoie de foarte multa cercetare asupra monumentelor, a oraselor, a asezarilor in general, si, pe de alta parte, este nevoie de o alta metoda. Cultura romaneasca, ca si multe altele din aceasta zona, este, totusi, o cultura marginala. Si atunci, foarte multe lucruri valabile pentru centru nu-si pastreaza valabilitatea pentru aceasta zona. Trebuie aratat, in consecinta, care este realmente contributia culturala a acestei zone la cultura europeana.
Munca de arhiva tine de tehnica romanului politist
– Care vi se pare perioada cea mai vitregita din istoria arhitecturii romanesti?
– Impreuna cu colegul meu Nicolae Lascu si cu o cercetatoare de origine romana, care lucreaza la Amsterdam, am inceput sa lucram asupra unei perioade vitregite si din cauze politice: perioada interbelica. Este o epoca de anume prosperitate, in care cultura moderna romaneasca incepe sa se afirme in toate domeniile, fiind extraordinar de osmotica, absorbind, uneori fara nici un fel de discriminare, tot ce vine din Occident, scopul fiind acoperirea unui decalaj, unei prapastii fata de cultura occidentala, care erau constientizate. Sunt mandra ca am organizat prima expozitie centenara pentru un arhitect, in Romania, care a fost, in 1992, dedicata arhitectului Horia Creanga, care s-a finalizat atat in expozitia propriu-zisa, cat si intr-un catalog. A fost o munca uriasa si un fel de hei-rup. Sigur s-a realizat in conditii grafice si tehnice discutabile, din cauza posibilitatilor existente atunci, dar a presupus o foarte serioasa cercetare de arhiva pentru scoaterea aprobarilor de constructie originale. A fost un tip de expozitie care n-a mai existat nici inainte de razboi. Ea a constituit deschiderea unui drum si a facut pui. Urmatorul pui l-am facut tot noi, la centenarul lui Marcel Iancu, in 1996, in conditii grafice cu totul desosebite. Expozitia si catalogul au fost facute in colaborare cu istorici de arta si catalogul contine toata opera lui Marcel Iancu din Romania, atat in materie de arhitectura, cat si in domeniul artelor plastice. Cartea este bilingva si este somptuoasa. S-a facut apoi expozitia Arhitectura romaneasca intre avangarda si modernism, cu seminar international, Centenarul G.M. Cantacuzino… S-a inceput astfel scoaterea la iveala, cu greu, a operei diversilor arhitecti din perioada respectiva. Aceste preocupari mi-au deschis o linie de cercetare, care s-a dovedit a nu fi rea. Munca de arhiva in acest domeniu tine, aproape, de romanul politist. Descoperi lucrarile in conditiile in care arhivele noastre sunt cum sunt, in care exista foarte putine arhive de familie… Intrebarea pe care mi-am pus-o a fost cum stau aceste lucruri in relatie cu restul lumii. Relatia noastra cu restul lumii s-a raportat la Occident, cum este si normal. In perioadele in care ai de recuperat, incerci s-o faci de acolo de unde lucrurile sunt mai consolidate. Am descoperit ca stim foarte multe despre modernism in Franta, in Germania, in Italia, in focarele generatoare, in schimb stim extrordinar de putin despre ce se intampla in zonele apropiate, ceea ce implica doua lucruri: fie sa te subevaluezi total, fie, dimpotriva, sa ti se para ca, brusc, tu ai o anumita unicitate in relatia cu Occidentul. Am avut atunci ideea sa incerc o subventionare Getty pentru un program in care sa studiez ce s-a intamplat in tarile din jur. Mi se pare ca unul dintre pericolele mari este intotdeauna acela de a nu avea o vedere critica suficient de documentata si argumentata. Am inceput sa studiez, deci, modernismul in Slovacia, in Cehia, in Polonia, in Ungaria. Rar mi s-a intamplat sa am o satisfactie mai mare prin ceeea ce am invatat si aflat decat cu aceasta ocazie. Este incredibil cum se reasaza lucrurile si cum incepi sa-ti pui alte serii de intrebari care nu-ti trecusera prin cap pana atunci. Acest studiu m-a facut sa tin si conferinte in tarile respective, sa discut cu specialisti, sa fiu invitata la manifestari culturale legate de aceasta perioada. Acest proiect nu l-am realizat in totalitate, el presupunand, de fapt, si editarea unui volum comparativ, cu participari ale specialistilor din tarile respective.
– Exista arhitectura de avangarda in Romania?
– A fost una dintre intrebarile care s-au pus in cadrul seminarului international legat de avangarda si modernism. Contributia mea atunci a incercat sa demonstreze ca, de fapt, in contexul romanesc a fost o arhitectura de avangarda, cu o dezbatere conflictuala chiar, destul de puternica, dar de o factura diferita de aceea care exista in Europa occidentala. In toate aceste tari, o miscare care este, evident, preluata capata semnificatii locale (foarte diferite de miscarea initiala) care pot avea rol de avangarda. In Polonia, lucrurile au fost privite foarte diferit, de exemplu. Acolo avangarda a fost considerata in legatura cu recrearea Poloniei dupa razboiul din 1918 si a devenit un mod de expresie al noii Polonii. In Romania este vorba de o dimensiune culturala: conflictul traditionalism-modernism. Aici, semnificatia sociala a acestei noi arhitecturi este foarte redusa. In schimb, lucrurile se invartesc, cu semnificatii culturale foarte importante, in jurul dezbaterii estetice.
– De ce nume de arhitecti ati lega avangarda romaneasca?
– Din punct de vedere doctrinar, evident, de Marcel Iancu. A facut acest lucru programatic, pe banii lui, si a propagat ideile avangardei. Unul dintre cei mai radicali practicieni a fost insa Horia Creanga, care era fundamental convins de un anumit tip de expresie si de necesitatea lui, desi a scris extrem de putin. Participand la un congres international despre miscarea moderna, care a avut loc la Tel Aviv in 1994, am avut ocazia sa-i dau catalogul Horia Creanga lui Bruno Zevi, cel care era unul dintre decanii teoriei si istoriei arhitecturii moderne, deschizator de drumuri in intelegerea ei. Nu ma asteptam sa aiba timp sa o rasfoiasca, dar a doua zi, mi-a spus: -M-am uitat cu mare interes. Evident, este vorba despre un arhitect foarte bun, arhitect mediu din punctul de vedere al situarii in context international, dar foarte bun-.
Cele mai multe blocuri cu bulina rosie apartin modernismului interbelic
– Cate cladiri ale acestei miscari mai exista astazi in Bucuresti?
– Luminita Machedon, in urma unei finantari de la Fundatia pentru o societate deschisa, face o cercetare de arhiva foarte minutioasa. In anii *30 a existat un numar impresionant de arhitecti care au construit modern, chiar daca nu au fost de radicalismul unui Horia Creanga sau Marcel Iancu. De exemplu, 100 de arhitecti construiau cel putin trei case moderne fiecare. Aceasta arhitectura marcheaza centrul Bucurestiului si a facut pui si in alte zone, la un nivel semivernacular. Exista un fel de modernism preluat de antreprenori, inmuiat cumva – de altfel, arhitectura moderna de aici inglobeaza foarte multe trasaturi caracteristice art deco, pentru ca a fost influentata de arhitectura pariziana nu cea mai de avangarda. In celelalte tari central-europene nu s-a intamplat acest lucru, pentru ca ele aveau o structura de oras occidental, cu un centru vechi istoric, foarte coagulat in diverse alte perioade, ceea ce nu era cazul Bucurestiului. Exista si acolo foarte multe exemple de arhitectura moderna, numai ca ele nu sunt neaparat in centru si le gasesti mai greu. Pe de alta parte insa, gasesti acolo exemple mai incisive decat acelea din Romania, ceea ce genereaza si aceasta discutie in contradictoriu.
– Care este situatia actuala a acestor cladiri din Bucuresti?
– Cele mai multe dintre ele sunt imobile cu sase-sapte niveluri, care, din punct de vedere structural, au fost concepute dupa standardele de atunci din centrul Europei, unde nu exista gradul de seismicitate de la noi. Ele sunt in majoritatea lor decrepite. Multe au cazut la cutremurul anterior si nu stiu ce se va intampla cu cele ramase la un viitor seism. Foarte multe din blocurile cu bulina rosie apartin acestei perioade. Pentru vile, lucrurile nu stau la fel de prost. E drept, si ele sunt prost intretinute si prost protejate. Multe reprezinta momente importante ale evolutiei arhitecturale romanesti si, din acest punct de vedere, trebuie sa se gaseasca pe lista monumentelor istorice. Problema este ca nu sunt bani, ca nu exista constiinta acestui lucru si ca proprietarilor nu le pasa decat intr-un numar infim de cazuri de valoarea arhitecturala si de marturia culturala pe care aceste cladiri o au. Le refac in moduri indepartate de realitate.
Arhitectura contemporana trebuie sa faca obiectul unor decizii politice
– Venind catre zilele noastre?
– Adica in perioada de dupa razboi. Despre contemporaneitate e mult mai greu sa scrii. Cu atat mai greu cu cat cele doua istorii existente au aparut in perioada comunista, cand trebuia sa scrii sub sloganurile care se foloseau. Este, de fapt, o perioada pentru care nu exista cu adevarat un studiu critic. In perioda Ceausescu nu se putea scrie nimic. Toate aceste lucruri trebuie reluate, reanalizate, revazute in context. Dezvoltarea din perioada comunista ia si ea nuante foarte diverse in tarile despre care vorbeam. Exista anumite aspecte comune ce tin de politic si de ideologia de breasla, dar sunt si aspecte foarte contextuale.
– In aceste conditii, pe ce se asaza, de fapt, arhitectura strict contemporana? De la ce se revendica? Catre ce se indreapta?
– Foarte greu de spus. In primul rand, de la revolutie incoace, schimbarile sunt esentiale. Arhitectura a redevenit o meserie liberala, ceea ce trebuia sa fie si n-a fost in perioada dinainte, si aceast lucru a marcat-o. Revenirea la liberalizare nu este un lucru simplu, cu atat mai mult cu cat comanda publica este aproape nula, iar comanda privata este destul de slaba. Situatia arhitectului roman in momentul actual este si ea foarte grea. Una dintre cele mai deteriorate profesii in perioada comunista (si mai ales in timpul dictaturii) a fost arhitectura, care a fost folosita intr-un anumit fel, iar arhitectul a fost redus la un regim de sluga care executa ceea ce vroia marele client. Mostenim niste orase distruse, o arhitectura construita in perioada anilor *60, care este intr-o stare de degradare avansata, si un urias numar de mari ansambluri. Chestiunea arhitecturii contemporane nu este numai treaba arhitectului, ci trebuie sa faca obiectul unor decizii politice. Nu stilistic, Doamne fereste! Acest lucru l-am mai trait si stim ce inseamna! Ci in sensul canalizarii unor investitii care sa se bazeze pe studii ale specialistilor. Apoi lucrurile stau prost si in ceea ce priveste constiinta publica. In general, arhitectura nu este foarte prezenta in dezbaterea publica, iar atunci cand este, dezbaterea este lipsita de criterii. Unul dintre exemplele care imi sustin afirmatia gandirii aleatorii a arhitecturii contemporane este celebrul Dracula Park care, din fericire, s-a oprit. Bucuresti 2000 a fost un concurs foarte important, facut de Uniunea Arhitectilor din Romania impreuna cu Uniunea Internationala a Arhitectilor, care avea ca scop luarea unor hotarari in legatura cu toata rana aceea uriasa care merge de la Casa Poporului inspre Piata Alba Iulia. Concursul a avut un juriu remarcabil, ceea ce constituie intotdeauna conditia calitatii unui concurs, o participare foarte buna si niste concluzii care au fost apoi incluse in planul urbanistic general al Bucurestiului. Acest plan are si niste linii de prioritati. Dar iata ca, acum, se discuta la nivel de strada daca e bine sa se faca asa sau nu. Inadmisibil. Asta inseamna ca politicul nu intelege care este valoarea unui studiu facut de profesionisti pentru un oras. Exista apoi alte tipuri de presiuni, unul dintre ele venind dinspre investitia privata, care va dori intotdeauna sa exploateze un teren astfel incat sa-i aduca cat mai multi bani, in vreme ce orasul ii da voie sa-l exploateze intr-o proportie oarecare. In sfarsit, este un alt tip de presiune: cea a tehnologicului, atat ca tehnologie in sine, cat si ca modalitate de expresie. Ea are mai mult de-a face cu ceea ce ar insemna liniile de forta. Asimilarea unui anumit nivel tehnologic este necesara. Din tehnologic se pot scoate insa cladiri de mare rafinament sau de o banalitate si chiar vulgaritate incredibile. De obicei, se cer cele de mare banalitate, care sunt depasite de mult in Occident. Din mai multe motive: tehnologia este putin mai ieftina, imaginea pe care clientul a reusit sa o asimileze cand a dat o raita prin Occident este facila. Asimilarea ar trebui sa se faca cu o anumita privire critica, sa fie in acord cu o anumita traditie a orasului, cu atmosfera acestuia, care, sigur ca trebuie sa se modernizeze, dar fara un amalgam de lucruri stridente. De exemplu, Bucurestiul nu a fost niciodata un oras lucios. El a fost un oras cu un anumit lux, cu o anumita asezare, somptuozitate la scara redusa, o anumita eleganta, fara materiale lucioase, criante. Folosirea luciurilor excesive este una dintre caracteristicile constructiilor de astazi.
Traiesc constiinta unei revolte surde
– Ce face doamna Zahariade cand nu face teoria arhitecturii?
– Tot asta. Munca pe care o fac e pasionanta, entuziasmanta, dar ia foarte mult timp. Viata mea in ultima vreme cam din asta se compune, cu exceptia familiei mele, care a insemnat intotdeauna sprijinul de baza. Primul critic a ceea ce am scris eu a fost sotul meu si pun foarte mare baza pe critica pe care o face, cu toate ca nu este arhitect. Toti participa, de altfel, la preocuparile mele cu placere, chiar daca ele sunt frustrante uneori chiar pentru mine, dar pentru ei!
– Ce inseamna Premiul Herder privind de acum incolo?
– Obligatia de a finaliza proiectele pe care le-am inceput. Apoi, pentru mine este foarte important faptul ca pot sa nominalizez un bursier, care trebuie sa fie din meserie si sa fie tanar. Primul lucru de care m-am bucurat efectiv cand am aflat despre premiu a fost acesta, pentru ca cercetarea de arhitectura nu are aproape deloc finantare in Romania.
– Va face placere activitatea dumneavoastra?
– O imensa placere, in pofida faptului ca, uneori, ea este obnubilanta. Traiesc insa, in acelasi timp, constiinta unei revolte surde fata de modul in care am fost frustrata de aceste lucruri vreme foarte indelungata si nici nu mi-am dat seama.
