In 26 ianuarie, distinsul intelectual Nicolae Balota a implinit 78 de ani. O viata agitata, in cuprinsul careia pasiunea pentru spirit s-a impletit cu experiente dramatice, al caror egal este poate numai istoria zbuciumata a secolului XX, cu toate elanurile, idealurile si ororile sale. Nascut in 1925 la Cluj, va studia in orasul natal si apoi, din 1941, dupa o scurta sedere la Blaj, la Sibiu, -orasul de refugiu al familiei, dar si al institutiilor culturale ale Clujului-. Din 1943, urmeaza cursurile de Filosofia culturii, cu Lucian Blaga, Psihologie (Stefanescu-Goanga), Limba si Literatura Franceza (Yves Auger), Istoria Filosofiei (D.D. Rosca), Estetica (Liviu Rusu) si face parte din Cercul Literar de la Sibiu, unde ii cunoaste pe Radu Stanca, Ion Negoitescu, St. Augustin Doinas, I.D. Sirbu, Cornel Regman. Isi ia licenta cu magna cum laude in filosofia culturii, psihologie, limba si literatura franceza, in 1947. In anul urmator, este arestat, condamnat pentru -detinere si raspandire de material subversiv- (era vorba despre biblioteca sa). Este eliberat in 1949. In 1954 se stabileste la Bucuresti. Impreuna cu fratii Boila, nepotii lui Iuliu Maniu, elaboreaza un memoriu de aproape 100 de pagini, destinat sa dezvaluie Occidentului situatia dramatica din Romania. Desi renunta la expedierea lui, este arestat in 1956, anchetat timp de noua luni si condamnat la 7 ani de inchisoare, pe care ii petrece in inchisorile Jilava, Fagaras, Gherla, Pitesti, Dej, cunoscand in aceste locuri o buna parte a elitei romanesti: Nicolae Steinhardt, Radu Cioculescu, Dinu Pillat, Al. Paleologu, Nicolae Mavrocordat, pentru a aminti numai cateva nume. Urmeaza doi ani de domiciliu fortat la Latesti, in Baragan. Eliberat in sfarsit, se stabileste la Bucuresti. Din 1979, locuieste in strainatate, in Germania si apoi in Franta. In pofida incercarilor prin care trece, publica, dupa iesirea din inchisoare, o serie de volume de eseistica si studii literare: Euphorion (1969), Lupta cu absurdul (1970), Urmuz (1970), Labirint (1971), Despre pasiuni (1970), Umanitati (1973), Jacob Burckhardt, un umanist (1974), De la Ion la Ioanide – Prozatori romani ai secolului XX (1974), Introducere in opera lui Al. Philippide (1975), Universul prozei (1976), Arte poetice ale secolului XX (1976), Arta lecturii (1978), Opera lui Tudor Arghezi (1979). O seama de studii si volume sunt publicate, dupa aceea, in Occident. Dupa 1989, revine in tara pentru perioade lungi. Se reinnoada firul operelor publicate aici: Parisul e o carte (1994), Calea, Adevarul si Viata (1995), Caietul albastru (1998), Eminescu – poet al intalnirii in poezie, Literatura franceza de la Villon la zilele noastre. Intr-un portret pe care i-l compune in revista -Apostrof- de la Cluj, Marta Petreu scrie, printre altele: -Eruditia lui este uimitoare, dar atat de naturala, de fireasca, incat, in loc sa creeze complexe, produce interlocutorului o bucurie intelectuala pura; de aceea poti conversa cu el cum ai conversa cu… o biblioteca; una insufletita, vie, sensibila. Caci, iubind ideile, profesorul meu intr-ale rasului iubeste, totusi, mai mult, o, incomparabil mai mult, oamenii-.
Cine traieste bine puscaria se salveaza in plan spiritual si etic
– Viata dumneavoastra se desfasoara intre doua tari. Aceasta situatie nu va pune probleme de adaptare?
– Nu, nu am nevoie de o asemenea adaptare. Ca sunt la Bucuresti sau la Nisa, in Romania sau in Franta, sunt la mine acasa.Viata aceasta dureaza de mai multi ani si e continuarea exilului. In 1979 am plecat in strainate, ca invitat al Universitatii Ludwig-Maximilian din Munchen, dupa -eforturi- administrative care au durat trei ani. Apoi, in urma unei invitatii din partea Universitatii franceze, am devenit profesor de literatura comparata al Universitatii Francois Rabelais din Tours si m-am stabilit cu familia la Paris. Acolo mi-am incheiat cariera mea profesorala, pe care, cu regret trebuie sa o spun, am desfasurat-o aproape in intregime in strainatate. Dupa prabusirea regimului comunist in 1990, m-am repatriat, animat de mari sperante si proiecte. Confruntandu-ma cu realitatea, am ajuns la situatia actuala: traiesc o parte a anului aici, alta parte acolo. In Franta imi continuu activitati universitare (conferinte, doctorate etc.), iar in tara sunt prezent prin presa si prin cartile mele. Intr-un anumit sens, cred ca un intelectual, in zilele noastre, trebuie sa fie mai deschis decat maestrii, profesorii, inaintasii nostri. Un om al Cuvantului, asa cum ma consider eu, este bine sa traiasca in tara lui si dincolo de tara lui. Este totusi dureroasa plecarea in strainatate a tinerilor romani. Cunosc multe cazuri, unele din elita intelectuala romaneasca. La Ecole Normale Superieure de la Paris intalnesc din cand in cand tineri romani. In anii din urma constituiau grupul cel mai numeros de studenti straini. Stand de vorba cu ei, mi-au marturisit, aproape toti, ca nu se vor mai intoarce niciodata in Romania. Se produce o teribila hemoragie a fiintei romanesti. Ii sfatuiam si ii sfatuiesc mereu sa pastreze o legatura de lucru cu tara; de exemplu, daca sunt profesori, sa tina cursuri si in Romania, si in tara in care se afla. Cred insa ca noi intelectualii suntem, prin natura noastra, intrucatva, exilati. M-am considerat, intr-un alt sens, mai grav, exilat in propria mea tara. In anii comunismului nu ma simteam cu adevarat in patria mea decat in limba mea, in care gandeam, scriam. Nimic altceva nu constituia pentru mine acel camin protector pe care trebuie sa-l constituie o patrie. M-am gandit de multe ori ca, mai ales in secolul nostru, conditia umana este aceea a unei fiinte exilate. Marturisesc insa ca acum ma simt acasa atat aici, cat si acolo.
– In ce masura detentia a marcat conditia dumneavoastra de intelectual?
– Detentia marcheaza conditia umana in sensul cel mai autentic si mai fundamental. Trebuie sa spun ca mai tot ce cunosc eu astazi despre oameni am invatat nu atat din sutele, poate miile de carti de filosofie, de teologie, de psihologie, de literatura pe care le-am citit, ci, inainte de toate, din experienta de inchisoare. Acolo am cunoscut omul. Acolo am trait printre oameni. Inainte si dupa detentie, prin conditia mea de scriitor eu mai trait mai presus de orice printre cuvinte. Cuvintele cartilor citite si ale cartilor scrise. Acolo, unde nu aveai dreptul de a scrie si de a citi, am descoperit atatea – frumoase, si mai putin frumoase – din cele ale oamenilor. Si nu numai ale celorlalti, pentru ca acolo ajungi, intr-adevar, sa te cunosti pe tine, in relatiile tale cu ceilalti, cu tine insuti, cu ceea ce este dincolo de noi oamenii, cu Cel de sus… Unii vorbesc despre -universitatile- lor din puscarie. Eu am predat acolo istoria filosofiei, literatura, i-am invatat pe altii cele cateva limbi straine pe care le stiam. Si am invatat. Nicu Steinhardt vorbeste, in -Jurnalul fericirii-, despre acea perioada in care am fost impreuna la Jilava. In bunatatea lui, povesteste despre ce i-am dat eu lui: l-am invatat incet, cu rabdare, Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, pe care, la randul meu, o invatasem prin Morse, tot la Jilava, si am incercat, fara sa ajungem la capat, sa-l invat si Missa latina. Nu spune insa ce mi-a dat el mie. Mi-a interpretat, de exemplu, piesele lui Eugen Ionescu pe care eu nu apucasem sa le citesc. Multi ani mai tarziu, ajungand la Paris, i-am povestit lui Eugen Ionescu ca, in ceea ce priveste -Rinocerii-, nici interpretarea lui Jean-Louis Barrault, nici aceea a altor actori nu m-a impresionat cum m-a impresionat in celula nr. 13 din reduit-ul Jilavei, interpretarea, in care era si o picatura de umor evreiesc de cea mai buna calitate, a lui Steinhardt. L-am vazut atunci pe Eugen Ionescu lacrimand. Experienta detentiei este suprema experienta a omului confruntat cu limitele. Cine traieste bine puscaria (pentru ca nu este usor s-o traiesti bine) se salveaza intr-un plan spiritual si etic. Dincolo de frig, de caldura excesiva (in conditiile in care eram inchisi 13 intr-o celula pe care, cu ani in urma, la Pitesti, ministrul Armand Calinescu o construise si o destinase unui singur detinut legionar), de experienta unei intimitati obligate, suferinta atroce, dar revelatoare consta in lipsa de libertate. Daca puteai avea o anumita traire religioasa, puscaria devenea mult mai usor de suportat. Sau daca aveai o preocupare intelectuala, daca reflectai, daca ii invatai pe altii sau de la altii. Unii oameni de la tara, care fizic pareau mult mai robusti decat noi, erau cei dintai care se prapadeau. Nu aveau rezistenta interioara.
As fi vrut sa dau corp proiectelor noastre
– Ati debutat la Cercul Literar de la Sibiu. Aceasta scoala, care nu era de fapt o miscare literara, v-a marcat cumva?
– Eram un grup de prieteni. Prietenia a stat la temelia acestei grupari. Cercul Literar a fost un cerc formator pentru mine si pentru toti ceilalti. Era varsta tineretii; eu eram cel mai tanar din grupul acesta, de aceea sunt si ultimul supravietuitor, dupa ce au disparut Stanca, Eta Boeriu, Sarbu, Negoitescu, Regman si acum in urma si Doinas. Seminarul de filosofie al lui Blaga, plimbarile pe strazile Sibiului, el insusi o matrice, oferind un climat spiritual, artistic fecund, in acei ani *44-*45, intalnirea unor spirite tutelare – l-am amintit pe Blaga, mai erau si unii profesori straini care se purtau cu noi studentii ca si cu niste prieteni, toate acestea au facut din etapa sibiana o perioada fasta ramasa nostalgica in existenta noastra. Cenaclurile Cercului au durat putin. A durat insa prietenia, faptul ca persoanele din acest cerc au devenit personalitati in literatura noastra, fiecare cu originalitatea sa. Ne-am influentat unul pe altul. Este adevarat ca, din pacate, istoria necrutatoare a secolului XX a intervenit si in existentele noastre si ne-a irosit, ne-a risipit, ne-a ingradit… Nu s-a mai putut edita nici revista Cercului Literar, n-a mai aparut nici mult sperata revista -Euphorion-. Insa, peste ani, primului volum publicat (dupa a doua detentie) i-am dat acest titlu, pentru ca este inca legat de spiritul Cercului Literar. As fi vrut sa dau corp viselor, proiectelor noastre estetice, literare…
– In dictionar, langa numele dumneavostra apare de obicei explicatia -eseist, critic literar-. Cum v-ati defini dumneavoastra daca ar trebui sa va intocmiti fisa de dictionar?
– Marturisesc ca as spune, mai simplu, scriitor. Desigur, am fost si profesor, dar aceasta este o profesiune. A fi scriitor nu este o profesie. Este o conditie de a fi. Ma consider, cum spuneam, un om al Cuvantului; al cuvantului rostit, al celui scris, al cuvantului literar, artistic, al logosului filosofic, al verbului divin… Nu si poet, cum s-a scris in anumite dictionare, atribuindu-mi-se un volum de poezie apartinand unui un alt Nicolae Balota si aparut pe cand aveam trei-patru ani, ceea ce ar fi reprezentat un exces de precocitate In anii de dupa *65, dupa iesirea din inchisoare,cand am inceput in sfarsit sa public, am abordat critica literara pentru ca era un domeniu in care se putea, te puteai strecura printre interdictii. Puteam sa introduc anumite idei legate de planul filosofic care nu putea fi practicat atunci. In scrierile acestea vorbesc de mule ori de Toma d*Aquino sau de Heidegger sub pretextul unor analize literare. Si mai era planul epic. Anumite trairi ale mele sau ale altora se puteau introduce in aceste texte. Te puteai raporta la un alt scriitor, pentru a-ti spune propriile ganduri. In vremurile acelea, in care nu puteai publica o scriere teologic sau filosofic autentica, nici sa practici o anumita literatura confesiva, cum este cea din -Caietul albastru-, critica literara imi oferea posibilitatea sa scriu o parte din ceea ce gandeam.
Un intelectual autentic va avea intotdeauna un diferend cu puterea
– Ati urmarit fenomenul literar, artistic al unei bune parti a secolului XX, care fost poate cea mai miscata din toata istoria artelor. Nu vi se pare ca in momentul de fata se renunta, treptat, la experiment de dragul experimentului? Care credeti ca ar putea fi -fata- literaturii, artei in secolul care a inceput, sau, macar in prima parte a lui?
– Nu sunt profet. Consider ca, in afara de speculatiile privitoare la postmodernism, si intr-un alt fel decat modul in care se utilizeaza acest termen, noi traim sfarsitul unei epoci si inceputul alteia. Este cert ca se sfarseste ceea ce numim epoca moderna, proces care a inceput, in anumite spirite, inca de acum aproximativ un secol si continua precipitat, uneori cu zguduiri puternice, in zilele noastre. Prabusirea comunismului face parte, dupa parerea mea, din acest sfarsit al lumii moderne. In acelasi timp, avem in noi semnele unor vremi noi. Si in planul artelor s-a incheiat ceva. Miscarile de avangarda s-au clasicizat (cuvantul i-ar scandaliza pe avangardisti) si o data cu aceasta s-a incheiat avangardismul ca spirit contestatar, novator. Reluate dupa al doilea razboi, neoavangardismele s-au nascut moarte. Cred ca trecem acum, in domeniul literaturii, poeziei, artei plastice, printr-o ecluza. Aceasta tranzitie de la ceea ce lasam in urma spre ceva necunoscut inca este o perioada de criza evidenta, in care valorile sunt rasturnate, contestate.
– Aveti o formatie filosofica, aveti preocuparile multiple pe care le stim. Credeti ca in zilele noastre, mai ales in Romania, se poate face o disociere intre politica si arta in general sau chiar intre politica si intelectualul destinat numai studiului?
– La trei-patru saptamani dupa sfarsitul lui Ceausescu si inceputul (chiar daca fals) al unei noi perioade, la o masa rotunda cu Monica Lovinescu, am discutat un text publicat de Nicolae Manolescu, care vorbea despre necesitatea pentru scriitor de a se intoarce la uneltele sale. In acel moment am fost impotriva unei asemenea atitudini pentru ca, spuneam, potrivit unei vechi traditii din tara noastra, inca dinainte de generatia de la *48, Romania moderna s-a constituit prin aportul unor intelectuali cu o formatie occidentala, care au intrat in arena vietii politice. Era nevoie, si in aceasta perioada, care se anunta dificila, ca intelectualii nostri sa intervina in viata politica. Eu insumi nu ma consider un om politic. Dar am cunoscut tragedia istoriei secolului XX. Am luat astfel parte la aceasta istorie inca din copilarie. Dupa *90, daca as fi fost mai tanar, poate as fi luat parte la viata publica si politica a tarii mele. Chiar si la varsta pe care o aveam la intoarcere, m-am implicat mai mult decat as fi vrut. Momentul nu-ti permitea sa stai deoparte. Prin *90-*92, credeam ca participarea la diferite forumuri este modalitatea cea mai potrivita pentru un intelectual de a actiona pentru binele public. Acum, cand lucrez la o carte politica, desi intitulata -Pseudopolytikos-, deci un fals tratat de politica, din care am inceput sa public fragmente, privind si la trecutul meu, vorbesc despre felul in care au evoluat ideile mele in legatura cu politicul. Experientele din ultimii 13 ani sunt dezamagitoare. Am fost apropiat de partidul in care crezuse tatal meu, care fusese un manist convins. Am militat pentru Emil Constantinescu si pentru gruparea ce avea in centru PNTCD, si am avut marea satisfactie de a vedea venind la putere aceasta grupare de partide si acest om. Satisfactie inselatoare. Noua guvernare mi-a produs, inca din primele luni, una dintre cele mai mari deceptii pe care le-am trait. Pe Emil Constantinescu il consider azi nimic mai mult decat un bec ars. Continuu, desigur, sa-mi expun opiniile politice in articole. Sunt un partizan convins al unei anumite democratii, pe care am invatat-o nu din multele carti si articole de politologie sau de istorie, ci din viata traita intr-o mare democratie din zilele noastre. In aceasta scriere a mea consider ca se confrunta intelectualul cu puterea politica, cu ceva la care el poate sa participe, dar din care nu va face niciodata parte. Un intelectual autentic va avea intotdeauna un diferend cu puterea. Nu inseamna ca trebuie sa fie tot timpul un contestatar, dar este greu sa se faca o impacare intre aceste planuri diferite de a concepe lumea.
Revizorul trebuie sa se revizuiasca intai pe sine insusi
– Unde se situeaza cultura romaneasca in concertul european actual?
– In acest ultim deceniu, prin stradaniile multora dintre confratii mei literari, se incearca un proces de sincronizare. Dupa interdictiile, intreruperile provocate de zidurile ce desparteau rasaritul comunist de apusul democratic, a inceput o epoca in care comunicarea este mult mai lesnicioasa. Nu poti sari insa anumite etape. Un anumit mod de a comunica cu literatura si artele din Europa timpului nostru face ca, in mod bizar, unii literati, oameni de teatru (regizori) sau plasticieni de la noi sa devina epigonii unei generatii anterioare celei din Occidentul de astazi. Sunt unele fenomene neoavangardiste puse pe seama postmodernismului care nu sunt de regasit in Apus. Am vazut in teatrul nostru puneri in scena care coincid cu ceea ce se facea in Occident prin anii *60. Pe de alta parte, lirica si critica in Occident trec prin perioade de sterilitate. La noi, in schimb, vad o abundenta de productie poetica. Sunt semne de fecunditate favorabile momentului epocii noastre. In critica, este momentul revizuirilor. Evident, o falie, o trauma te indeamna la un astfel de demers. Cred ca in toate domeniile creatiei, criteriul esential este acela evanghelic: -Si profetul se judeca, ca si pomul, dupa roadele sale-. Din deceniile acestea va trebui, prin filtrul unor revizuiri bine intelese, sa se aleaga ceea ce poate sa dureze, ceea ce poate sa aiba o prezenta si nu numai o situatie, un prestigiu, o reputatie. Dar, de cate ori se practica o revizuire, revizorul trebuie sa se revizuiasca intai pe sine insusi. Cand a aparut critica noua, New Criticism din Apus, am publicat – Pentru o directie noua in critica literara-, inclusa, de altfel, in prima mea carte, -Euphorion-, in 1969. Vizam – si visam – o critica diferita de aceea ideologizata, practicata in deceniile anterioare. Cred ca aceste revizuiri intretin constiinta critica si s-ar putea ca aici la noi, fara sa cautam de aceasta data sincronizari, sa apara noi modalitati ale judecatii critice, ale valorificarii, noi instrumente critice. Cred ca o data ce generatiile traumatizate (fie victime, fie tortionari) ale epocii comuniste vor pieri, peste 20-30 de ani vor aparea cu adevarat generatiile secolului XXI. Pana atunci suntem in el numai in anumite domenii. Daca nu altfel, prin instrumentele pe care le folosim si care nu mai sunt ale tineretii noastre.
Tinerete fara batranete…
– Ce puteti spune despre ultimele lucrari publicate de dumneavoastra?
– Este, intr-un fel, simptomatic pentru viata literara din tara noastra, care trece printr-un fel de con de umbra. Nu in sensul ca nu s-ar scrie sau nu s-ar citi. Dar modalitatile de a comunica si de a citi sunt bruiate. De exemplu, am publicat anul trecut, la Editura Dacia, un volum intitulat -Literatura franceza de la Villon la zilele noastre-. O carte in care sunt adunate eseurile despre toti marii scriitori francezi. Este o istorie a literaturii franceze intr-o suita de peste o suta de eseuri. Cartea a disparut de prin librarii, dar nu cred ca a fost prea citita de confratii mei critici. Poate insa ca cititorii tineri, indeosebi studentii au fost cititorii ei. Anul acesta voi publica o carte despre literatura germana moderna si contemporana tot intr-o suita de eseuri. Este interesant ca unele preocupari literare, care in anii de inchidere a culturii noastre au fost prezente, sunt astazi dezafectate.
– Care a fost cea mai fericita perioada din viata dumneavoastra?
– Viata mea a fost suficient de lunga ca sa contina asemenea momente. Ele au luminat intregi perioade. Este cert ca vad in copilarie nu neaparat un fel de El Dorado sau un fel de Paradis pierdut, dar imi revin momente foarte luminoase. Mai tarziu, acestea sunt legate mai ales de trezirea la viata spiritului. Am vorbit mai devreme de Cercul Literar. Era o perioada dificila, cu toate acestea imi amintesc numeroase momente de elatiune, ca sa folosesc un cuvant pedant, de euforie tinereasca, in care credeam ca in fata noastra se deschide fara sfarsit o viata de creatie, de fecunditate continua. Am fost un obsedat al fecunditatii, al rodului de cand ma stiu. Apoi, si in anii mult mai tulburi si mai apasati care au urmat au existat asemenea momente. Ma vad citindu-i lui Negoitescu pagini din jurnalul meu sau din scrierile pe care le scriam numai pentru mine, pentru el si alti cativa prieteni din Cercul Literar. Chiar in puscarie au fost momente de pace, de liniste, de seninatate, de impacare cu mine insumi, cu ceilalti, cu Dumnezeu. Dupa iesire, cand am inceput sa pot publica, am cunoscut de asemenea reinvierea sperantei. A urmat implinire in familie, casatoria, nasterea copilului. Si, mai apoi, de ce sa n-o spun, evadarea din tarcul comunist, din biata noastra tara, in care traisem in anii aceia ca un prizonier, am resimtit-o ca pe o fericire. Chiar si acum, cand stau pe malul marii si este in jurul meu si in mine atata lumina si senin, sunt fericit sa scriu in limba tatalui meu cu gandul la cititori din tara. As dori, daca este vorba de speranta, as dori acum sa-mi pot duce la capat proiectele: constructie mai ampla din care face parte -Caietul albastru-, deja publicat, ce va fi continuat cu -Abisul luminat-, cartea anilor de detentie. Si daca imi va fi dat sa termin inca doua carti ce imbraca, la inceput si la sfarsit, aceasta lucrare in care mi-am zidit toata viata: prima, referitoare la anii de tinerete, -Tinerete fara batranete-, si ultima, consacrata anilor de dupa iesirea din puscarie, exilului, vietii in strainatate, batranetii: -Viata fara de moarte-.
