…E vremea colindului „sfânt și bun” adus din Bethleem din timpul de când am început a număra anii unei noi ere, ceea după nașterea lui Hristos. De atunci, din an în an, vin colindătorii: „Și tot vin pe rând pe rând și pe Domnul lăudând”. O facem după spusa psalmistului: „Lăudați pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui”. Întru bună-voirea Sa, L-a trimis pe Fiul „Cel unul născut”, Care S-a întrupat din Sfânta Fecioară Maria, cum spune un colind „să se nască și să crească, să ne mântuiască”. Era vremea unui sfârșit de lume, de criză, un o vreme a întunecimii, când oamenii așteptau pe Mesia ca pe o lumină binefăcătoare care să-i elibereze de relele zilelor. Atunci s-a petrecut minunea pe care o povestim în fiecare an, înnoindu-ne sufletul ca să se facă vrednică „gazdă a lui Hristos”. Cu dorire așteptăm și cu bucurie primim vestea dătătoare de putere pentru a merge mai departe în lumina Adevărului care ne face liberi pe calea vieții spre înviere.
Încredințează colindătorii că au fost la Bethleem, în Iudeea, unde s-a născut Hristos, anume la „plinirea vremii” și auzind creștem în credința lucrătoare a poruncii celei noi: „Să vă iubiți unii pe alții cum Eu v-am iubit pe voi!” Trecuseră nouă luni de când îngerul Gavriil o vestise pe Sf. Fecioară Maria că va lua prunc de la Duhul Sfânt al cărui nume va fi Emanuel, adică „Dumnezeu e cu noi”. Dumirindu-se, Fecioara a rostit cuvintele din care s-au ivit zorii speranței: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. Logodnicul ei, Iosif s-a întristat când a văzut că Fecioara Preasfântă, fără să fi cunoscut nunta, urma să aibă un copil. Ingerul a venit să-i spună spre liniștirea sufletului: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naște Fiu și vei chema numele lui Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcate”. Venise vremea împlinirii proorocirilor. Când a venit sorocul Nașterii Preasfinte, Iosif și Maria erau pe drumul spre Bethleem, căci Cezarul ordonase un recensământ și fiecare trebuia să meargă să se înscrie în cetatea sa. Fiind din neamul lui David, Iosif a mers în Bethleem, cetatea unde se născuse David și fusese uns ca împărat. Era spre seară și, negăsind unde să se găzduiască, au părăsit orașul și s-au adăpostit într-o peșteră. Cu adevărat, minune mare e și azi și pentru cei care orbiți de interese efemere se înstrăinează de ei înșiși făcându-se, fără să-și dea seama, proprii vrăjmași. Oare înțelegem cum „Cel prin care toate s-au făcut” a primit, făcând voia Tatălui Său, să se coboare până în cele mai mici și neînsemnate ale firii noastre, transfigurând-o spre eliberarea de tot ce adus moartea? El, Cel născut în ceruri din Tatăl, fără mamă, Se naște pe pământ fără tată dintr-o Fecioară a cărei nespusă bogăție era sfințenia și îndemnul: „Tot ce vă spune El, faceți.” El, care este Împăratul tuturor, nu S-a arătat în strălucirea Sa, ci a luat chip de prunc, plăpând, având nevoie să fie ocrotit și crescut cu grijă; nu s-a născut într-o cetate mare, nici într-un palat strălucitor, nu a fost slujit de oaste servitori. În toate acestea strălucește smerenia Sa ca să vedem mai bine puterea ei deplin eliberatoare, pentru că, din ea, izvorăsc toate virtuțile ce, prin despătimire vindecătoare, redau demnitatea dintâi a omului de a fi cunună a creației. Cu ochii inimii parcă vedem chipul de o frumusețe negrăită a Sf. Fecioare, care „L-a înfășat și L-a pus în iesle” pe Cel care Fiu al lui Dumnezeu fiind și astfel rămânând s-a făcut Fiul Omului. El a venit de la Dumnezeu în chip anume, ca să ne arate cum să ne întoarcem la Dumnezeu, spunându-ne: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”.
Astăzi S-a născut Hristos, Mesia chip luminos
Peștera s-a făcut gazdă primitoare ca, în întunericul ei, Fecioara Sfântă să nască pe „Soarele dreptății”. Animalele și-au plecat capetele, prin firea lor recunoscând pe Creator. Prin preajmă umblau trei păstori care vegheau răbdători, cercetând cerul, apărați de fantasmele otrăvitoare ale răului care i-ar fi putut înșela. Răbdarea le-a curățat inima iar veghea le-a învigorat sufletul de a fost dat să vadă îngerul coborât din cer, spunându-le: „Nu vă temeți…Vă vestesc bucurie mare care este pentru tot poporul; Că vi s-a născut Mântuitor, care este Hristos Domnul”. Le-a luminat și nedumerirea, îndrumându-i să meargă la peșteră, unde au și aflat „pe Maria, pe Iosif și pe Prunc culcat în iesle”. Apoi, cerurile s-au deschis și glasuri de îngeri cântau: „Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Cum să nu aduci laudă lui Dumnezeu, Celui care ne-a arătat nouă Lumina, de la care se coboară „tot darul cel desăvârșit”, chemând la desăvârșire spre a ne face, urmând lui Hristos, Fii ai Luminii? La Sfânta Liturghie ne rugăm: „Pentru pacea de sus și pentru mântuirea noastră.” Pe pământ, această slavă e totuna cu pacea, anume „pacea lui Hristos”, ce seamănă și face să crească voirea bună între oamenii care mărturisesc dragostea către Dumnezeu și către semenul său. Îl numim semenul nostru pentru că în el putem recunoaște chipul lui Dumnezeu și, spun Sfinții Părinți, că Dumnezeu anume s-a făcut om, ca omul să se îndumnezeiască.
De nașterea lui Hristos aflaseră și cei trei magi, cărora le-a răsărit steaua vestitoare dinainte și, urmând-o, au străbătut cale de cam doi ani. Ajunși la Ierusalim l-au întâlnit pe Irod, înștiințându-l de nașterea Noului Rege. Furia trufiei a stârnit viclenia lui Irod, care le-a zis ca, după ce-L găsesc, să se întoarcă să-l înștiințeze ca, la rându-i, ca să se închine Lui. Steaua i-a dus mai departe pe magi până la Bethleem, unde a apus și, intrând, „a văzut pe prunc și pe mama Lui”, adică „răsăritul cel de sus”. Povestea celor trei magi a provocat multe discuții și de toate felurile, discuții care continuă, interesante în felul lor dar care, nu odată, abat atenția de la sensul dătător de rost. Reținem că, magii, buni cunoscători ai înțelepciunii lumi despre care, foarte probabil, au vorbit mult, în fața lui Dumnezeu Cuvântul, „prin care toate s-au făcut”, au tăcut. A fost ca și cum doar până aici le-a fost de folos înțelepciunea lumii acesteia, anume să-i conducă spre aflarea Pruncului divin în fața căruia s-au plecat cu unui adevărat Împărat. L-au recunoscut ca Împărat în smerenia Lui și i-au adus daruri, simboluri în care se cuprinde toată iconomia mântuirii: aur, smirnă și tămâie – aur ca simbol al regalității; smirna – simbol al jertfei; tămâia – simbol al spiritualității. Începea un nou eon. O poveste de prin sec. al VI relatează că aceste daruri ar fi fost puse de Adam într-un munte din Persia pentru a fi aduse lui Mesia când va veni pe pământ. Atunci ambiguitatea și teama în fața veșniciei dezvăluită de cuvintele „Eu sunt Cel ce sunt” s-a convertit în credința că, prin Hristos, „Calea, Adevărul și Viața” putem fi părtași ai vieții celei neapuse.
De acum până-n vecie Domnul cu noi o să fi
Irod, văzând că magii nu s-au mai întors, a ordonat să fie uciși toți copii până în doi ani, ca să fie deplin asigurat că astfel va fi ucis și Împăratul care se născuse. Îngerul i-a dat de știre lui Iosif: „Scoală-te, ia pe prunc și pe mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până ce îți voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul să-L omoare”. Tot Sfinții Părinți învață de aici că atunci când se abate primejdia asupră-ne, să ne ferim deoarece, spune Sf. Ioan Gură de Aur, „ești dator să te păzești” căci, altfel, Domnul „va lua darul de la tine, fiindcă te încrezi în tine” mai mult decât în Dumnezeu. Să ne ferim de primejdii până la mărturisirea adevăratei credințe în fața oamenilor, când Dumnezeu Însuși ne va da puterea și înțelepciunea de a ne apăra, cum a făcut-o cu atâția martiri. Se împlinea proorocia făcută de Osea: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Au pornit spre Galileea și au poposit în Nazaret ca să se împlinească Scriptura: că Nazarinean se va chema. Timpul întunericului a apus și, cum citim în Evanghelii, poporul care trăia în întuneric și „în umbra morții a văzut lumină mare”, Lumina cunoștinței la care Domnul vrea ca tot omul să vină ca nimeni să nu piară. Sfinții Părinți spun că ziua în care s-a născut Hristos era zi de duminică, așa cum în zi de duminică s-a botezat, în zi de Duminică a înviat iar, la cincizeci de zile, a coborât Sfântul Duh peste apostoli
Despre toate ne spun colindătorii, apoi, merg mai departe iar noi, făcându-ne gazde a lui Hristos, rămânem cu marea bucurie a vieții biruitoare asupra morții, a Luminii asupra întunericului. Oricât de greu ne-ar fi să nu ne temem, cu credința că „De acum până-n vecie, Domnul cu noi o să fie”. Din inimile înmiresmate de bucuria acestei biruințe, spunem cu cei care au fost și cei care vor veni; „Hristos se naște, slăviți-L Hristos din ceruri, întâmpinați-L. Hristos pe pământ, înălțați-vă. Cântați Domnului tot pământul!” Mulțumind după cuviință pentru toate, bucurându-ne unii de alții și împreună de Nașterea Domnului să „facem loc la masă pruncuțului Hristos”. El este Pâinea vieții.
