Convorbire cu dr. Cristiana Glavce, director al Institutului de Cercetări antropologice "FR. Rainer" al Academiei Române
– De un an Centrul de Antropologie a devenit Institut de Cercetări Antropologice, purtând numele savantului Fr. Rainer, care l-a înființat în 1937.
– Așa este, însă după lege a luat ființă abia în 1940. E opera lui Fr. Rainer, care în 1926 a înființat școala antropologică de la București. La Iași, din 1930, înființa o catedră de antropologie și paleontologie, în cadrul Facultății de Științe Naturale, condusă de prof. I.C. Botez, urmat de eleva sa Olga Necrasov, devenită membru de onoare al Academiei Române. În 1933, s-a înființat la Cluj Societatea de Antropologie, legată de numele lui V. Papillian și C. Velluda.
– Revenind la Institutul din București.
– După 1945, Institutul a avut o soartă incertă, și datorită intervențiilor prof. Ștefan Milcu nu a fost desființată, fiind transformată în Centrul de Cercetări Antropologice, pe lângă Institutul de Endocrinologie, trecut apoi la Academia Română.
– Cum îi spune numele, antropologia este știința care studiază omul. Mai precis?
– Cum a definit-o Fr. Rainer, antropologia este disciplina care studiază omul în toată complexitatea lui bio-psiho-socială și așa a fost înțeleasă de majoritatea oamenilor de știință dintre cele două războaie mondiale. De la el am moștenit cea mai frumoasă colecție de 6.000 de cranii, realizată între 1920-1940, care prezintă practic variabilitatea morfologică a craniului omenesc de pe teritoriul țării noastre.
– Ați moștenit mai ales spiritul cercetărilor sale.
– De antropologie interdisciplinară și atotcuprinzătoare, și aceasta datorită viziunii sale pe care a cultivat-o la urmașii săi.
– Între aceștia trebuie să-l amintim pe acad. Ștefan Milcu.
– Pentru acad. Ștefan Milcu, antropologia a fost o pasiune constantă din anii studenției până la sfârșitul vieții, fiind, se poate spune, dotat să înțeleagă antropologia lui Fr. Rainer. Un alt elev al lui Fr. Rainer a fost prof. Al. Firu, care a dezvoltat antropologia stomatologică, mai bine cunoscută peste hotare decât la noi.
– Care sunt direcțiile de cercetare actuale?
– Continuăm, pe cât se poate, tradiția monografiilor antropologice și am editat atlasele antropologice pe zonele mari ale țării: Muntenia, Moldova, Transilvania, Banat, Maramureș. Mai avem de editat atlasul Dobrogei, fiindcă pe cel al Olteniei l-a scos Șt. Milcu. Planul de cercetare are ca generic "Structura antropologică a populațiilor istorice și preistorice de pe teritoriul României". El cuprinde două mari programe – antropologie istorică și culturală, cu șase proiecte, și antropologie bio-psiho-socială, cu opt proiecte. Fiecare proiect cuprinde teme de cercetare pluri și interdisciplinare – paleoantropologia, antropologia ergonomică, medicală, genetică, psihologică, populațională etologie, socială și culturală, filosofică, simbolică și vizuală.
– Care este specificul antropologiei, pentru că asemenea teme sunt cercetate de sociologi, de psihologi…
– Ca să faci sociologie sau psihologie trebuie să știi cât de dezvoltat este omul. Unicitatea cercetărilor din Institutul nostru este dată de caracterul lor interdisciplinar – sunt cercetări de antropologie biologică, medicală, socio-culturală, istorică ș.a.
– Cu ce ecou în viața cotidiană?
– Antropologia este și o știință foarte practică. De pildă, în ultimii cinci ani am ajutat întreprinderile de confecții să-și facă noi "patroane" după măsurătorile actuale ale populației. De fapt, în viața de zi cu zi nu găsești domeniu în care să nu fie aplicate cercetările antropologice – de la fabricarea mobilei până la construcția de locuințe, școli.
– Ce reprezintă antropologia pentru Dumneavoastră ca cercetător?
– Cred că este singurul spațiu cultural care permite să înțelegi omul în corelație cu sine și cu tot ceea ce-l înconjoară.
– Ce promisiuni și ce speranțe dă antropologia?
– În primul rând, ne ajută să ne cunoaștem și să ne înțelegem pe noi înșine, pentru că știe foarte puțin despre evoluția ontologică – de la tinerețe la bătrânețe -, moștenirea genetică, ce se schimbă, cum și cât se poate schimba, ținând seama de alcătuirea biologică. Apoi, te face să înțelegi și să te simți în largul tău în condițiile mediului în care trăiești, între adaptare și modificare. Îți mai dă și înțelepciunea să nu modifici natura prea mult, fiindcă dezechilibrul indus în natură dăunează mai devreme sau mai târziu omului însuși.
– Cu ce echipă de specialiști desfășurați asemenea cercetări?
– La Institutul din București suntem 44 de cercetători, însă mai sunt la Iași încă zece specialiști și alți cinci la Ploiești. Împreună cu Muzeul de Științe Naturale din Ploiești am reușit să organizăm, din 1990, un colocviu anual de antropologie ale cărui lucrări sunt publicate. La Cheia, județul Prahova, s-a înființat un Muzeu de antropologie în fosta casă a lui Fr. Rainer.
– Care este statutul antropologiei ca disciplină universitară?
– Situația este asemănătoare cu aceea dinainte de 1940. În ultima vreme sunt cursuri opționale de antropologie socio-culturală la diferite universități. Sunt cel puțin două cursuri de antropologie fizică – unul la București și altul la Iași. Nu există însă catedre de antropologie care să personalizeze cursurile în funcție de facultăți.
– Cum vă formați specialiștii?
– Vin absolvenți de la diferite facultăți – medici, biologi, psihologi, lingviști, istorici – fiindcă suntem singura instituție din țară care face studii de paleoantropologie. Specializarea propriu-zisă se face prin doctorate.
– Care sunt problemele cu care vă confruntați?
– Principala problemă, care le generează pe celelalte, este neînțelegerea statutului antropologiei la nivelul societății. E foarte greu să determini specialiștii dintr-un domeniu să capete o viziune mai largă așa cum era prin anii 1920. Este mirajul antropologiei socio-culturale.
– Participați la programe de cercetare europene și internaționale?
– Da. Aș menționa programul privind obezitatea, unul dintre subiectele care preocupă societatea contemporană. Un alt program internațional este cel de paleoantropologie. Cum știți, la noi în țară s-au descoperit, acum trei ani, în Peștera cu Oase din Ardeal, fragmente de craniu care au făcut să se considere că la noi sunt cele mai vechi relicve de homo sapiens.
