In toata lumea este celebrat in 2003 bicentenarul nasterii celui mai important compozitor romantic francez, Hector Berlioz, a carui Simfonie fantastica s-a constituit intr-un manifest muzical al acestui curent, aparut aproape concomitent cu celebra batalie pentru Hernani a lui Victor Hugo.
Numit de un critic francez -unul dintre menhirii muzicii-, Berlioz avea, in mod paradoxal, preferinte muzicale considerate depasite de muzicienii vremii sale. Aceasta ambiguitate care il recomanda astazi ca pe un precursor al lui Varese sau Xenakis, dar si ca pe un impatimit de trecut, avand un adevarat cult pentru Virgilius, temperamentul navalnic, nu o data incomod, a atras rezerva subiectiva a criticilor muzicali multa vreme dupa disparitia compozitorului. Intr-un articol din -Le Monde-, Jacques Doucelin scrie: -… Aristarhul criticii muzicale franceze de atunci, Emile Vuillermoz, a carui istorie a muzicii a reprezentat o autoritate in domeniu pana in anii *50 (ai secolului XX n.n.), critica: <Stangacia scriiturii sale, a stilului, incoerenta si dezordinea compozitiei>-.
De altfel, in afara Simfoniei fantastice, opera lui a fost extem de rar abordata. Abia in 1989, la inaugurarea Operei Bastille, a fost pusa in scena, pentru o singura reprezentatie, Troienele. Renumele lui Berlioz s-a datorat in primul rand succesului pe care l-a avut si in timpul vietii, si dupa aceea in Anglia si Rusia, unde Grupul celor cinci a fost entuziasmat de compozitiile lui. Volumul sau -Tratat de orchestratie- a fost cartea de capatai a lui Musorgski, iar compozitiile semnate de Rimski-Korsakov, Stravinsky si Prokofiev poarta marca influentei sale. Contemporanii sai au fost impresionati mai ales de muzica -de mare spectacol-: Messe solennelle, Requiem, Shymphonie funebre et triomphale, Te Deum, pe care, de altfel, compozitorul le trata el insusi cu o oarecare ironie. Concesie facuta cerintelor epocii revolutionare de catre regalistul care era Berlioz, artistul a stiut sa adopte poza eroului romantic, ceea ce atragea la concertele sale intelectualitatea, poetii, pictorii, muzicienii, intr-un fel de coalitie impotriva burgheziei. Este un fel de -epater le bourgeois-, care a stat si la baza esteticii inceputului de secol XX.
Precoce in compozitiile sale, Berlioz este esentialmente romantic, extragandu-si muzica din evenimente traite, fie ca era vorba despre iubiri, despre religie sau istorie. Precocitatea este vizibila si in scrierile literare ale acestei personalitati complexe, a carei pana se releva in egala masura romantica si excesiv de critica. Secolul nostru ar putea reevalua o buna parte a operei geniului francez, mai ales montarea unor spectacole, considerata imposibila multa vreme, cum ar fi acela al operei sale de concert Damnatiunea lui Faust sau simfonia dramatica Romeo si Julieta. Seria manifestarilor dedicate acestui compozitor devenit, intre timp, -national-, al Frantei, este abia la inceput, si, pentru moment, asupra melomanilor francezi, dar nu numai, se revarsa o ploaie de CD-uri ce-i sunt dedicate.
