Anul Caragiale nu a adus, cum ne asteptam, o inflamatie politica, dimpotriva, o relaxare, o reconsiderare estetica a operei scriitorului, cel putin pe latura ei teatrala. Tonul fusese dat cu doi ani in urma, de Mihai Maniutiu cu un colaj pe texte din corespondenta lui Caragiale intitulat semnificativ Am ras destul, pus in scena la Teatrul National din Cluj Napoca. Dupa un deceniu, tot Mihai Maniutiu descoperea, la Odeon, o alta Noapte furtunoasa, lasand libere esentele -neromanesti- ale textului: o lume in constructie si iubirea nepermisa dintre Veta si Chiriac. Felix Alexa va fi si mai radical in depolitizarea lui Caragiale. Nici nu iti vine sa crezi ca se poate reprezenta O noapte furtunoasa in spatiul creat de Diana Ruxandra Ion in sala mijlocie a Teatrului National din Bucuresti: o scena aproape goala, cu un perete lung, in fundal si altul, scurt, lateral dreapta. Un leagan suspendat – elementul central al spatiului de joc, si, mai tarziu, valijoara lui Rica Venturiano, care serveste, uneori, drept sceun. Leaganul devine obsedant pe masura ce reflectezi asupra spectacolului: este scaun, masa, pat, leagan propriu-zis si tot ce mai trebuie. Ne leganam, pare a spune Felix Alexa, autorul spectacolului, pe valsuri de Strauss. Dincolo de aceasta simplitate aparenta care ne spune, inca odata, ca teatrul se face cu idei, nu cu obiecte, decorul are secretul lui: un culoar care dubleaza fundalul, abia iluminat din cand in cand, care dezvaluie incrustatii de vegetatie. Sigur ca nu se vede prea bine, dar este o noapte furtunoasa prost luminata. Exterioarele, grele de materie din montari anterioare (Mihai Maniutiu aducea in scena, la Teatrul Odeon, o locomotiva care, ca in Livada de visini, anunta sfarsitul unui ciclu istoric), aici totul se dematerializeaza fara a pierde din consistenta. Sa ne imaginam alergatura -echipei- lui Jupan Dumitrache dupa Rica Venturiano, in acest spatiu nocturn si enigmatic si cat de comic poate fi, prin contrast. Felix Alexa a reusit sa citeasca piesa, nu ca un obsedat al romanismului, ci ca un artist care stie sa descopere arta de sub ideologie. Profitand de pofta de joc a lui Mircea Rusu (surprinzator distribuit care il scoate pe Jupan Dumitrache din caricatura traditionala si ii restituie identitatea -normala- de sot orbit de incredere), de arlechiniadele lui Dan Puric, un Rica Venturiano acrobatic, nervos si plin de ifose, Felix Alexa face ca spectacolul -sa se aprinda- in toata sala, Dan Puric isi face aparitia strecurandu-se prin ferestruica de la cabina de lumini din spatele salii de spectacole si sfarseste suspendat de grinzile scenei, singurul loc de refugiu care i-a mai ramas. Poarta cu sine o valijoara (nu bastonul buclucas din text) in care duce cu sine obiecte de toaleta si pijamaua, pentru ca vrea sa se mute pentru o noapte la Zita. Il recunoaste Nae Ipingescu: este idolul lui, cel care -combate- la Vocea patriotului nationale care il ia pe umar si il depune la sol. Rica isi reface instantaneu demnitatea calcata in picioare cu ifose de orator cum numai Dan Puric stie sa le faca. Stilizand la maximum acareturile lui Jupan Dumitrache, renuntand la ideea ca este o lume aflata in reconstructie (cum reiese foarte bine din text), Felix Alexa ne arata o noua Noapte furtunoasa, cultivata si moderna.
Daca Felix Alexa -dematerializeaza- spatiul, Dan Tudor in spectacolul sau de la Galati cu aceeasi Noapte furtunoasa merge pe surprize in distributie. El rastoarna tipurile si relatiile consacrate din comedia lui Caragiale prin distributii pe contre-emploi aparent aiuristice, in fond riguros motivate. Repartizarea -pe invers- a actorilor nu este tocmai o noutate. Intr-un spectacol cu aceeasi piesa pe scena Teatrului din Braila, Mircea Daneliuc punea, in Spiridon, un actor octogenar, iar Mihai Maniutiu, la Teatrul Odeon, o distribuise pe Dorina Lazar in Zita, desi toata lumea o vedea in Veta, iar pe Oana Pellea in Veta, desi parea facuta pentru Zita, in timp ce partitura lui Chiriac era incredintata tragedianului Marcel Iures. Efectele comice ale acestor inversiuni nu s-au lasat asteptate. Doar ca in cazul lui Dan Tudor, procedeul nu mai este un accident, ci o metoda ce reactiveaza intreg textul, pentru ca se modifica nu numai tipologia, ci si relatile dintre personaje. Constransi intr-un draconic contre-emploi, actorii nu au cum sa rateze nota de noutate a portretelor. Astfel, Rica Venturiano nu mai este un june -studinte- in Drept. In interpretarea lui Mihai Mihail, el se afla mai aproape de -arhivarul- la judecatoria de ocol, batran amorez si student etern. El este amorezat, logic, de femeia coapta care este Zita (Liliana Lupan) trecuta printr-un ???? jucata de Tamara Constantinescu), indragostita din nou, logic, de tanarul Chiriac (Aureliu Batca). Cu totul neasteptat, in Spiridon este distribuit Stelian Stancu, specializat in roluri de june prim, un -urias- pe langa Jupan Dumitrache, care trebuie sa se urce pe un taburet pentru a-i aplica chelfaneala zilnica. Dar rolul lui Stelian Stancu te duce cu gandul mai departe, poate la Lenny din Oameni si soareci, acel urias cu minte de copil al lui Steinbeck pe care actorul l-a jucat candva. Dan Tudor a luat sufletul -baiatului de procopseala- Spiridon si l-a pus in trupul lui Stelian Stancu. De altfel, reformele aduse de regizor unor versiuni anterioare cu Noaptea furtunoasa nu se rezuma numai la distribuirea -pe invers- a rolurilor, ci aduce elementele unei viziuni asupra conditiei maniacale a acestor oameni, desemnata de fixatii (verbale sau de comportament) de la -rezon-ul- lui Nae Ipingescu (Gabriel Constantinescu) la -onoarea de familist- a lui Jupan Dumitrache, de la tabagismul lui Spiridon la discursurile demagogice ale lui R. Vent. Expunerea acestei fatete, sa-i spunem abisale, a personajelor se realizeaza prin reverberatii comice ale silabelor, prin proiectii video care aduc pe un ecran din fundal intamplari si personaje din exterior (cum ar fi intalnirea violenta cu Tircadau relatata de Zita) sau dubleaza prin procedeul umbrelor chinezesti monologuri rostite sau povestite in scena, punand in relief semnificatia lor. Spectacolul lui Dan Tudor, reputat actor la Teatrul de Comedie si, de acum inainte, director de scena demn de luat in seama, nu contine numai o suita de trucuri comice, ci si o viziune asupra piesei, uneori novatoare, totdeauna surprinzatoare. Pentru moment, frontierele dintre actorul care este si regizorul care devine sunt inca indistincte. Dan Tudor ramane, ca regizor, un actor de meserie, preocupat sa dea mereu actorului ceva de facut si publicului ceva de ras, incarcand spectacolul cu nu putine carlige in afara textului, dar, prin elementele de viziune de care vorbeam, el tinde catre coerenta regizorului. Indepartand cate ceva din detaliile de divertisment cu care este impanat spectacolul, fiind mai atent la abuzul muzical care face ininteligibil pe unele portiuni, textul rostit, O furtunoasa noapte de la Galati va fi, sigur, O noapte furtunoasa de memorat.
Mircea Ghitulescu
