M-am uitat atent in dictionare: biografia regizorului Bob Calinescu nu ofera nici o cifra -rotunda-, care sa justifice acest -remember-. De la nasterea sa au trecut 76 de ani (e drept: acum un an si ceva, cineastul ar fi implinit 75 de ani, dar noi ne-am luat cu viata si am uitat sa-l omagiem), de la moartea sa se vor implini, peste cateva luni, 12 ani (e drept: acum un an si ceva s-au implinit 10 ani de la moartea cineastului, dar noi ne-am luat cu viata si am trecut pe langa eveniment). Consider, insa, ca exista oameni, in lumea asta, pe care trebuie sa-i evocam mereu, nu numai la -date fixe- oferite de calendar, oameni care-si traiesc -viata de dupa moarte- prin noi, cei care i-am cunoscut, i-am iubit si nu i-am uitat. Am evitat cu premeditare cifrele rotunde, in -cazul Bob Calinescu-, tocmai pentru ca artistul, prietenul, -vrajitorul-, omul Bob Calinescu face parte din categoria necesarelor aduceri aminte, necesare oricand si totdeauna…
Am avut adesea prilejul sa fiu aproape de Bob Calinescu, pe drumurile artei, pe drumurile vietii. I-am vazut film dupa film, de la inceputurile sale cinematografice, i-am simtit harul, i-am simtit dogoarea imaginatiei, a fanteziei, a inventivitatii. Am fost impreuna, alaturi de alti prieteni ai artistilor amatori, in zeci si zeci de reuniuni cineclubiste, din zeci si zeci de localitati ale tarii, de la Timisoara si Sannicolau Mare la Bivolari si Gura Humorului, de la Otelu Rosu si Resita la Cluj si Tg. Mures, de la Brasov si Fagaras la Pitesti si Targu Jiu, de la Alba Iulia si Arad la Craiova si Herculane, de la Bacau si Roman la Targoviste si Cocora… Nu-l pot uita pe bunul Bob Calinescu, umbland buimac de somn, dimineata, pe la sase, prin piata din Humor, cautand talangi pentru minunata sa colectie de nazdravanii sau sorbind, peste ani, spuma de bere sau cafea la nisip, cu draga-i Mariana, pe terasa parcului din Herculane… Prin anii *80, cu putin inainte ca buldozerele sa intre in casuta sa tihnita din cartierul Dristorului (de cate ori trec pe acolo, astazi, ma incearca o lacrima), i-am vizitat micul sau muzeu de apartament: il ingrijora soarta crengutelor sale cu forme fantastice stranse pe drumurile tarii, viitorul colectiilor sale unice, de talangi si de linguri, de papusi si pietricele; cred ca demolarea aceea brutala, cu toate consecintele ei, l-a costat cativa ani de viata…
Desi m-am ferit, cat am putut, de date aniversare, cad – iata – in capcana pe care singur mi-am intins-o?ë Bob Calinescu – cel care avea sa dea viata papusilor asemeni lui Gepetto nu mult dupa ce un clasic al animatiei mondiale, cehul Jiri Trnka lansa -filmul-scoala- Bunicul a sadit o ridiche – intra in filmul de animatie exact cu cinci decenii in urma. Ajuns in lumea filmului ca actor, suferind un accident – care era sa-l coste viata – pe cand juca in filmul Rasuna valea, Bob Calinescu s-a dedicat animatiei de papusi din primii ani *50 (dupa ce, inca din 1949, incercase un filmulet de un minut, Scrisoarea): scurtmetrajul sau Vulpea pacalita dateaza din 1952. Primele doua decenii de activitate artistica in filmul de animatie au fost si cele mai prolifice din cariera cineastului, atat din punct de vedere cantitativ cat si din punct de vedere calitativ. Cele mai bune -lectii- – dupa cum adesea o spunea – le-a primit din propria experienta de creatie. Primul film, Vulpea pacalita era destul de -sarac- din punct de vedere al animatiei, dar lasa sa se intrevada bogata imaginatie a autorului (animalele din acest filmulet color circula, de pilda, pe?ë banda rulanta), harul constructiei caracterologice a papusillor. Pe acest drum avea sa persevereze artistul, eliminand balastul peliculelor sale, perfectionandu-se, inventand, descoperind continuu. Perioada cea mai fasta a filmografiei sale – care va dura pana prin anul 1972 – cuprinde aproape treizeci de filme, felurite ca gen sau ca sursa de inspiratie, diferite si prin tehnicile folosite. -Evantaiul- creatiei sale este extrem de incapator. Bob Calinescu si-a propus, deopotriva, filme moralizatoare pentru copii – de tipul?ë Chit in pericol (1956) sau Nazdravanii (1957), dar si?ë ecranizari dupa Caragiale, Goethe, Arghezi sau Shakespeare: Domnul Goe (1956), Ucenicul vrajitor?è(1957), Balada mesterilor (1962), Romeo si Julieta (1968). De la parabole cu intamplari cotidiene – ca?ë Pantalonasii se poarta uscati (1957) si Gluma noua cu fier vechi (1964), Bob Calinescu a trecut la subtile fantezii cineplastice ca Metamorfoze (1961), Ritm (1965), Calomnierea calomniei (1970). Regizorul a folosit papusi din lemn sculptat in stil popular – Rapsodie in lemn (1960) -, obiecte animate – Toporul si padurea (1968) -, cartoane decupate – Cuiul (1963) -, si-a innoit permanent mijloacele de expresie, gustul experimentului i-a marcat intreaga creatie. Opera sa cinematografica a urmat un proces permanent de abstractizare. Dintre filmele amintite, as intarzia asupra catorva.
Domnul Goe, de pilda, aduce eroi nostimi, hazlii in prim-planul actiunii, personaje de mare originalitate. Prin papusile sale din Ucenicul vrajitor, regizorul incearca sa transmita iluzia de materie vie, de-a dreptul strasnic fiind personajul?ë -maturoiului-. Rapsodie in lemn este o -idila-, intre un baiat si o fata: doua bucati de lemn pe masa unui sculptor. Cat despre?ë Romeo si Julieta este o animatie de?ë pietricele, cu ajutorul carora autorul incearca sa sugereze actiuni si caractere umane. Cele mai ambitioase din punct de vedere artistic sunt filmele experimentale ale cineastului: in Metamorfoze, lucrand cu crengute, cineastul impresioneaza prin dinamica formelor, reusind originale efecte plastice; Ritm – cu Pacalina si Pacalici – este un alert si expresiv montaj ritmico-armonic; Calomnierea calomniei (care recurge si la efectul ludic al -ariei calomniei- cantata de Nicolae Secareanu) este, de asemenea, un experiment original, cineplastic, bazat pe jocuri sti surprize cromatice.
As dedica un paragraf aparte filmului Oul din 1972. Prin acest film Bob Calinescu incearca sa ilustreze, in forma moderna, legendara dilema a lui Columb: un om se ambitioneaza sa aseze in picioare un ou, nu oricum, ci pe partea sa ascutita, oul refuza, se impotriveste, se apara, se infurie, se intristeaza si sfarseste prin a se sparge, dar, cazand, el se va aseza vertical, sprijinit pe propria coaja.
Parabolele lui Bob Calinescu n-au fost nciodata lipsite de talc…
Din anul 1974, regizorul a inceput sa lucreze pentru televiziune, dar talentul sau n-a fost pretuit cum se cuvine, artistul n-a gasit spatiul ideal de manifestare. Pana inspre sfarsitul anilor *70, Bob Calinescu si-a mai adaugat cateva titluri in filmografie – In padure (1973), Pica para malaiata (1975), Judecata (1976), Fresca (1979), in acest ultim film al sau, el reluand o mai veche preocupare, animarea mastilor populare -, dar opera sa era, practic, incheiata. Uitat in tara, regizorul a avut cateva colaborari in strainatate (indeosebi in Olanda, unde si-a exercitat si aptitudini didactice), dar -demolarea- de care aminteam mai sus l-a demoralizat foarte tare, l-a indepartat de activitatea creatoare. L-am intalnit, in fuga, dupa decembrie *89: avea senzatia ca poate incepe o noua viata. Dar n-a mai gasit puterea s-o faca si viata nici nu i-a mai lasat timp. In 27 octombrie 1990 ne parasea. Dar a ramas in noi, cei care l-am cunoscut si i-am simtit harul, iar prin filmele sale a ramas – alaturi de Gopo – unul dintre cei mai originali si inventivi regizori din universul animatiei romanersti si mondiale. Cat despre -descoperitorul- Bob Calinescu, el dezlegase de mult misterul oului lui Columb…
