Academia Romană a organizat o sesiune ştiinţifică dedicată trecerii unui secol de la moartea lui Bogdan Petriceicu Haşdeu. În alocuţiunea de deschidere, acad. Dan Berindei, vicepreşedinte al Academiei Romane, l-a portretizat pe cel care a fost scriitor, lingvist, publicist, istoric şi jurist, ca o personalitate proeminentă care s-a impus -printr-o minte genială, prin erudiţie şi talent, îmbinate în modul cel mai fericit- şi -după Cantemir, a fost poate al doilea roman care a afirmat însuşiri cu totul remarcabile, care-i justifică prezenţa între marii oameni de cultură ai lumii-. În istoria culturii noastre, -cel dintai care a pornit munca uriaşă, de Sisif, a întocmirii marelui dicţionar al limbii romane-, (-Etymologicum Magnum Romaniae-), care va fi terminat la sfarşitul acestui an. Personalitatea sa enciclopedică a fost evocată de acad. Eugen Simion, preşedintele Secţiei de filologie şi literatură, acad. Dan Berindei, acad. Gh. Mihăilă, prof. Gr. Brancuş, membru corespondent al Academiei Romane, Mihai Cimpoi, membru de onoare al Academiei Romane, dr. Ionel Oprişan şi dr. Stancu Ilin. Cu acest prilej, la Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă au apărut primele două volume din opera lui Haşdeu în colecţia -Opere fundamentale-, coordonate de acad. Eugen Simion şi realizate de I. Oprişan şi Stancu Ilin, cărora le vor urma, în curand, altele două şi, în anul viitor un al cincilea volum.
Comunicările prezentate au analizat modalităţile în care a fost şi este receptă personalitatea şi opera sa. Mai întai, să spunem că Academia Romană, în care a fost ales în 1877 şi al cărei vicepreşedinte a fost de trei ori, a omagiat de mai multe ori pe acest -bărbat erudit, cercetător fin, omul de spirit ager şi pătrunzător-, cum îl caracteriza I. C. Negruzzi. Cu toate acestea, aprecia Eugen Simion , -la o sută de ani de la dispariţia sa, la 31 august 1907, B. P. Haşdeu este, dacă nu un mare necunoscut, un scriitor prea puţin cunoscut, în ciuda admiraţiei pe care i-au arătat-o , în anii *30 criticii şi filosofii din generaţia lui G. Călinescu şi M. Eliade-. Ampla şi semnificativa trecere în revistă a aprecierilor făcute de G. Călinescu, T. Vianu, P. Constantinescu, M. Eliade ş.a. a conturat o explicaţie – -el continuă să ilustreze în mentalul romanesc tipul omului învăţat şi nestăpanit, amestecat în toate, deschizător de drumuri în mai multe domenii ale ştiinţei umaniste, dar nesigur în ipotezele lui-. De la prozatorul Haşdeu ne-au rămas, între altele, nuvela -Duduca Mămuca- şi romanul -Ursita-, de la poet volumele de -Poezii- şi -Sarcasm şi ideal- iar de la dramaturg piesele -Răzvan şi Vidra-, -Cei trei crai de la răsărit- şi -Ion Vodă cel cumplit-. A fost şi febril publicist, colaborand la mai multe publicaţii şi înfiinţand el însuşi revistele -Romania-, -Foiţă de Istorie şi Literatură-, -Aghiuţă-, -Satyrul-, -Columna lui Traian-, -Revista nouă- ş.a. Prin toate, rămane, într-un alt fel decat marele său adversar, T. Maiorescu, -un spirit întemeietor… iar în operele lui începute şi neterminate în domenii dintre cele mai diferite, în filologie în primul rand, trebuie să vedem voinţa de totalitate a omului din sec. XIX.- Acest spirit răzvrătit a devenit o legendă aureolată de drama pierderii fiicei sale, Iulia, după care s-a retras la Campina, unde a rămas pană la sfarşitul vieţii, dedicandu-se filosofiei spiritiste, -spiritologiei-. Nici data naşterii sale nu este una certă şi Gh. Mihăilă a argumentat cu numeroase documente că aceasta este 1836, nu 1838, cum mulţi dintre noi îşi amintesc din anii de şcoală.
Deschizător de drumuri s-a dovedit a fi Haşdeu în lingvistica şi filologia romanească şi, fără a fi elaborat o istorie propriu-zisă a limbii romane, cu toate că a intenţionat, a lăsat lucrări, care, după Gr. Brancuş, îl situează de mari personalităţi ca W. Humboldt, M. Muller, G. Grimm ş.a. Considera istoria limbii în conexiune cu istoria socială, etnografia, folclorul, psihologia, istoria religiei, dreptul, economia politică, statistica. Cea mai importantă dintre scrierile sale rămane elaborarea dicţionarului -Etymologicum Magnum Romaniae-, care dă măsura geniului său prin -încercarea de a cuprinde întreaga evoluţie a culturii materiale şi spirituale romaneşti-. A susţinut latinitatea limbii romane, fără să accepte excesele, arătand, pentru prima oară, necesitatea orientării spre latina medievală, după cum este considerat cel dintai slavist al nostru, preocupat deopotrivă şi de substratul traco-dacic.
Consacrat ca filolog, Haşdeu şi-a înscris numele şi în istoriografia noastră, cu care, apreciază Dan Berindei, a făcut -o casă bună şi statornică-. Venit din Basarabia la varsta de 23 de ani, el s-a alăturat intelectualilor care -se considerau pe baricadele naţiunii, ca apostoli meniţi a ridica şi lumina poporul pentru ţeluri înalte şi mai puţin pentru îmbogăţire.- Apropiindu-se de -cea mai grea dintre ştiinţe-, după Kogălniceanu şi Bălcescu, a scris -Istoria critică a romanilor-, -Cuvente din bătrani-, lucrări despre istoria economică – -Originile agriculturii la romani-, -Originile viticulturii la romani-, -Originile păstoriei la romani- – dar şi -Istoria toleranţei religioase la romani-, la care se adaugă numeroase alte studii. Stăruitor cercetător al arhivelor naţionale şi internaţionale (la Viena, Munchen, Londra, Paris, Budapesta, Belgrad, Cracovia) a editat periodice de specialitate între care -Arhiva istorică a Romaniei-, -a cărei parcurgere uimeşte şi astăzi prin încărcătura sa de erudiţie-. Prin vastitatea şi varietatea preocupărilor, poate fi considerat un precursor al abordărilor multidisciplinare, definind istoria drept -criteriu legilor naşterii, creşterii, dezvoltării şi slăbirii, pieirii şi renaşterii popoarelor, în spaţiu şi timp, şi a propăşirii ce toate aceste faze o au întru necontenitul progres al omenirii-. Era pană într-atat adept al progresului, încat afirma categoric: -Un om lucrand împotriva progresului se leapădă chiar de firea sa-. În analiza acestui proces considera că toate disciplinele, filologia în primul rând, dar şi ştiinţele naturii, economia politică pot oferi cercetătorului un temei al progresului. Om al contrastelor, era adept al pozitivismului dar şi un romantic şi de aceea, -în opera sa acribia stă alături de reconstrucţia imaginativă, sargul omului de ştiinţă, căutător al adevărului de o pasiune intelectuală care-l duce, uneori, pe poziţii excesive, chiar pătimaşe-.
Abordarea segmentară a numeroaselor preocupări ale lui Haşdeu pare departe de a configura o unitate, pe care Mihai Cimpoi o întrevede în căutarea unei unităţi ontologice, a temeiurilor, la care tinde a se întoarce mereu îmbogăţit şi îmbogăţind spiritualitatea căreia îi aparţine. Poate de aceea părea, şi chiar era, mereu în galceavă dacă nu cu lumea cu ceva sau cineva anume, care îl abătea mereu de la drumul Itaca. De aceea, la un secol de cand a plecat în nemurire, -prin întreaga sa operă de artist şi uvrier, de extraordinar poet epic de idei (Călinescu), de istoric cu sange rece, tulburat după propria sa mărturisire, de iritabilitatea ziaristului politic, Haşdeu ne-a introdus în dialogul valoric de azi, punand un semn de identitate autoritar între romanitate, europenitate şi universalitate-. Sub acest aspect, editarea operei sale este nu doar un act de necesară restituire ci şi un prilej de a-i înţelege fascinanta personalitate şi întreaga operă din perspective actuale.
