– În urmă cu treizeci de ani apărea romanul Dumneavoastră -Orgolii-. Ce s-a schimbat de atunci?
– Cred că nu s-au schimbat foarte multe, cel puţin în mediile universitare. Turnătorii sunt cam aceiaşi, poate ceva mai harnici, deci nu ar fi multe de adăugat. Spun asta pentru că întamplarea face să fi revăzut romanul care o să apară toamna aceasta, într-o a treia ediţie.
– Cum vă pare viaţa intelectuală de astăzi?
– Depinde de context. Viaţa intelectuală de la noi îmi pare tribalizată, excesiv tribalizată, foarte împărţită, fiecare cu o parohie a lui, nu se comunică. Într-un moment de mare deschidere europeană suntem mai izolaţi ca oricand. Nu am văzut la congrese mari, la dialoguri, la contacte solide, trainice prezenţe romaneşti.
– Ce determină această absenţă, ocultată de multe, deprimant de multe vorbe?
– Damboviţa noastră minunată, cu regulile ei, cu mentalitatea ei. Nu ştiu dacă aţi observat, dar aici se împart şi premii -Nobel-, există ierarhii bătute în cuie, totul pare redus la cateva mentalităţi cu accente tribale.
– Aveţi o nostalgie pentru viaţa intelectuală de dinainte de 1989… acea viaţă paralelă?
– Nu, nu am nicio nostalgie, sunt bucuros că există libertatea de comunicare. Şi înainte scriam, mă băteam cu cenzura.
– Cum am putut afla din -Tentaţia risipirii-.
– Mă simt liber, cum şi atunci mă simţeam, într-un fel, liber. De cand sunt conştient de ce înseamnă a scrie, am avut programul meu de o viaţă, lucrez la proiectele făcute încă acum caţiva zeci de ani.
– Între ele şi -Cultura-, revista Fundaţiei Culturale Romane, pe care o conduceţi?
– Nu. Revista -Cultura- este rodul nevoii de dovedi că sunt capabil să mă descurc la fel de bine şi în sectorul particular.
– E greu?
– E groaznic de greu. În fiecare săptămană mă chinui să fac rost de bani ca s-o pot tipări.
– Dincolo de acest pariu, să zicem, ce vă propuneţi?
– Este o revistă foarte liberă, deschisă tuturor opiniilor, dacă sunt exprimate civilizat, o revistă de dialog. E o revistă mai de stanga, pentru că într-o ţară săracă, cu scriitori săraci mi se pare straniu că majoritatea trag spre dreapta sau sunt traşi de sponsori spre dreapta.
– Cum apreciaţi viaţa noastră culturală?
– Ce să zic… În momentul de faţă, cultura este a cincisprezecea roată la căruţă… Oricine poate remarca kitschul, prostul gust, mitocănia, marlănia care au invadat toate posturile TV, toate frecvenţele de undă. Sunt foarte mulţi analfabeţi, mulţi copiii care nu pot merge la şcoală. Mai sunt analfabeţii cu diplomă, care nu înţeleg rostul culturii, cum nu-şi înţeleg propriul lor rost.
– Gandindu-mă la pregătirea Dvs. medicală, să zicem că acesta este diagnosticul. Tratamentul?
– O reanimare imediată. Dintr-un sondaj recent, reiese că 51% dintre cei anchetaţi nu au auzit niciodată de un scriitor străin, 15-16% nu cunosc niciun scriitor roman. Vă daţi seama în ce situaţie ne aflăm? În lumea de astăzi, cand suntem integraţi în tot felul de asociaţii economice, politice şi comerciale, o ţară se poate deosebi numai prin cultură.
– Este o idee despre care aţi scris, aţi vorbit.
– Da, numai că vorbesc în pustiu… Decăderea este înspăimantătoare, simţi cum în fiecare clipă alunecăm, devenim o mulţime oarecare.
– Cum să fie… reanimată?
– Cultura are nevoie de bani, are nevoie de învăţămant, de biblioteci săteşti, biblioteci şcolare, de instituţii solide. Cartea este foarte scumpă şi ar fi nevoie ca statul să o subvenţioneze. Dincolo de toate, ar fi nevoie ca posturile de radio şi televiziune să acorde o altă importanţă culturii.
– Totuşi eu cred că se citeşte… doar că asemenea oameni nu ies pe stradă, nu fac zgomot. Pe iubitorii de cultură îi găseşti în biblioteci sau în casele lor, în sălile de concerte, de teatru sau expoziţii…
– Din experienţa mea şi dintr-un sondaj pe care l-am făcut în urmă cu nişte ani, pot spune că aproximativ 800.000 de oameni citesc, merg la concerte, la teatru sau la expoziţii. Sunt cam aceiaşi. Dacă ne gandim la cei foarte mulţi care stau în restaurante, vă daţi seama că diferenţa este enormă.
– Însă cu asemenea oameni se merge înainte.
– Dar aceştia nu pot trage înainte întreaga societate, fiindcă cei mai mulţi nu au bani. Cum statul ar trebui să aibă grijă de calitatea apei, a pămantului şi apei, tot aşa ar trebui să se îngrijească de spirit, pentru că fără spirit nu existăm, devenim o gloată. În Coreea de Sud, de pildă, un volum de poezii se tipăreşte, în medie, în 100.000 de exemplare iar un roman în cel puţin un milion de exemplare. Asta la o populaţie de circa 40 milioane de oameni. La noi, un volum de poezii se tipăreşte în 500 de exemplare, rar o mie. Este o politică total anticulturală a statului. De dimineaţa pană seara se face un soi de zarvă politică şi lucrurile esenţiale sunt mereu uitate. Nu vedeţi cum toate ne surprind – vantul, ploaia, iarna, vara, seceta? Nu surprinde şi se cultivă constant agresivitatea, ura.
– S-ar putea interpreta ca o formă disimulată de ştergere a identităţii naţionale şi, de ce nu, individuale?
– Bineânţeles. Uitaţi-vă ce degradare este în toate şi, transpunand în politică, te întrebi cum şi pe cine pot alege nişte oameni fără pregătire, fără cultură generală, fără cultură politică… Parlamentul va fi expresia analfabeţilor şi inculţilor.
– Cum s-ar putea ieşi din acest cerc vicios, dacă se poate?
– Cum să nu. Cu nişte oameni inteligenţi, care să facă proiecte pe termen lung.
– Unde se găsesc?
– O, sunt mulţi oameni inteligenţi, doar că nu sunt la locurile potrivite. Ca unul care am cunoscut foarte bine emigraţia romană, pot spune că am întalnit tineri absolut uluitori în mari centre de cercetări ale lumii, unde au ajuns prin propriile lor forţe.
– Vor să vină în ţară, sau să colaboreze?
– Ar veni cu plăcere.
– Ce-i împiedică?
– O legislaţie penibilă, nişte oameni care nu vor să-i cultive pentru că atunci s-ar vedea într-o oglindă reală. Cand eram la Fundaţia Culturală Romană, la un Congres al romanilor de pretutindeni, am propus înfiinţarea unui institut de mare performanţă pentru a menţine cercetătorii şi pentru a aduce mari somităţi ştiinţifice care să schimbe imaginea cercetării şi învăţămantului. Propunerea a fost aplaudată şi… am rămas la aplauze.
– Atunci, cum vedeţi viitorul?
– Depinde. Oricum, în clipa de faţă nu se gandeşte la viitor, nu există niciun proiect pe termen lung. Învăţămantul se reformează în fiecare săptămană, sănătatea e cum e. Niciodată nu am văzut mai mulţi diletanţi.
– Sunteţi atat de pesimist?
– Sunt realist, văd ceea ce este, văd şi alţii, însă nu se schimbă nimic. Ce facem cu cultura în următorii zece ani, cate cărţi subvenţionăm, cate şcoli deschidem, la cate dialoguri internaţionale participăm ş.a. Astfel de proiecte ar trebui făcute fără a aştepta rezultate imediate, ci pe termen mediu şi lung. Dar, cum vedeţi, suntem în faza manelelor peste tot.
– Cine să facă asemenea programe?
– Este o teorie foarte veche, pe care am auzit-o de milioane de ori, cum că la barza chioară îi face Dumnezeu cuib. Doar că odată şi Dumnezeu îşi va pierde răbdarea cu noi.
– Şi scriitorul?
– Am scos noi ediţii ale unor romane apărute, multe au fost traduse. Acum sunt aproape de terminat un roman, -Raport asupra singurătăţii-.
