In sfarsit, Nichita Stanescu – cel mai important poet roman al celei de a doua jumatati a secolului XX (poeta singur, poate alaturi de Marin Sorescu) – are editia critica pe care o merita: trei volume de Pleiade culese cu grija, cu litera eleganta, pe hartie fina, legate ca la Gallimard. Cele trei tomuri contin intreaga opera nichiteana – cele optsprezece volume de autor, cele zece volume de antologii aparute postum, poezii din periodice (vreo sapte sute, incepand chiar cu debutul, 1957!), versuri etajate de poet din -Cartea de recitire-, precum si vreo saizeci si sapte de inedite, poezii ocazionale, dedicatii etc.
Aparitia lor in colectia -Opere fundamentale- poarta din nou girul profesorului Eugen Simion, presedintele Academiei Romane, secondat de tanarul si energicul editor Vlad Popa, directorul Editurii Univers Enciclopedic, carora li s-a adaugat putin cunoscutul, dar harnicul Mircea Colosenco, care s-a achitat cu asupra de masura de misia incredintata. Dansul a alcatuit si o bogata cronologie si un impresionant aparat critic – note, variante, comentarii, o selectie de aprecieri critice, o bibliografie selectiva si un indice alfabetic al poeziilor, intreprindere aureolata de altfel si cu Premiul -B.P. Hasdeu- al Academiei Romane pe anul 2000.
Ma bucur ca l-am cunoscut pe omul Nichita – -atata, batrane- – un veritabil star, cu ochii de un albastru friguros si foarte lucid, un om cu sufletul bolnav de generozitate. Poetul Nichita Stanescu este un Napoleon al cuvintelor traite la maximum, speriat de moarte si atent la vorbele Evangheliei. Dupa parerea mea, dincolo de jocurile filosoficesti, Nichita este singurul mare poet aparut in dara spumoasa a lui Arghezi care scocioreste cuvintele cu parfum (buchet, mai bine!) biblic. Marea lui valoare sta in -cruditatea lexicului- (apud E. Simion, 1960) si in poezia -rece ca vantul neantului- (Ov. S. Crohmalniceanu, 1981).
Nicolae Iliescu
