"Ceea ce spui trebuie să aibă un suport profesional ireproșabil"
– Cum politica este foarte mediatizată, sunteți cunoscut mai mult ca senator, în cercul specialiștilor sunteți apreciat pentru activitatea Dvs. științifică și universitară. Puțini știu că ați fost în preajma unor mari personalități, unii membri ai Academiei Române, între ei, cu filosofi. Nu v-au "convertit" la filosofie?
– Nu, pentru că mai înainte am fost convertit la fizică.
– Să începem cu D. D. Roșca, autorul "Existenței tragice".
– Întâmplarea la care mă refer s-a petrecut în 1953, la așa-numitul învățământ de partid, în care erau reuniți membri a două-trei catedre de la facultăți diferite, pentru a se suspecta reciproc. Se seminariza aceeași biblie a partidului, Cursul scurt de Istorie a PCB. Lectorul care conducea seminarul i-a cerut lui D. D. Roșca să prezinte faimosul capitol IV. Nu bănuiam ca era o provocare. După o prezentare neutră a textului, credeam că seminarul a luat sfârșit. Nu a fost așa. Neputându-l ataca pentru prezentare, un coleg l-a acuzat de idealism, deoarece nu accepta formarea conceptelor prin reflectare ca în oglindă a corpurilor materiale, susținută de Pavlov. Fiind un împătimit admirator al teoriei mulțimilor din matematică, am intervenit vehement, vorbind despre clase de echivalență, despre formarea conceptelor într-un proces de abstractizare. Disputa, din care D.D. Roșca a fost eliminat, a continuat pe un ton agresiv.
– Dacă știați că este provocare, făceați la fel?
– Da, dintr-un teribilism juvenil. La ieșire, în biroul alăturat, se plimba un străin suspect. Pe drumul spre casă, profesorul m-a luat de braț; tremura. Mi-a spus că l-am scăpat de un mare necaz. Am fost acceptat în preajma lui. În toamna aceluiași an, profesorul a intrat în cabinetul unde lucram și mi-a spus că mi-a adus un dar. Dintr-un geamantănaș a deșertat pe masă vreo trei kilograme de mere ionatan. Crezând că le-a cumpărat din piață, am protestat. Mi-a spus că sunt din prima recoltă a merilor sădiți de el în grădina din Săliște și că le-a cules el. A fost cel mai impresionant cadou ce l-am primit vreodată.
– Pe vremea aceea D.D. Roșca începuse marea aventură de traducere a operei lui Hegel. L-ați mai întâlnit?
– Din motive familiale, l-am vizitat săptămânal. Am văzut efortul de a căuta corespondențe (sau de a le crea) în limba română. Varianta creată de el reprezenta actul de naștere al viitoarelor texte de filozofie în limba română.
– L-ați cunoscut și pe Tudor Bugnariu, membru corespondent al Academiei Române, considerat un reprezentant al "filosofiei oficiale"…
– Este profund nedrept să confundăm concepțiile filozofice cu regimurile politice care le clamează, așa cum, din păcate, se mai practică și azi. Bugnariu a fost un filozof comunist, dar nu a fost un exponent al regimului. Aș zice că a fost chiar o persoană incomodă pentru regim. La seminariile de materialism pe care le conducea la Cluj cu doctoranzii la diferitele discipline, Bugnariu încuraja confruntarea de opinii, combătând dogmatismul rigid al unora dintre noi. Îmi amintesc că, în 1955, la un seminar a trebuit să prezint un referat despre Dialectica Naturii, atribuită lui Engels. Spre indignarea unor colegi, care m-au acuzat de deviaționism, am făcut arșice lucrarea. Am afirmat chiar că Antiduhring și Dialectica Naturii au fost scrise de două persoane diferite. Bugnariu a stăpânit cu greu discuțiile și chiar amenințările la adresa mea. Surpriza a venit peste vreo două luni, când am fost chemat la rectorat, unde era o străină, despre care am aflat că era șefa catedrei de materialism dialectic de la Universitatea Jdanov din Leningrad. Am încremenit când Bugnariu mi-a cerut să prezint opiniile despre lucrarea pomenită. Mă vedeam deja cu cătușe. Mi-a dezlegat limba tonul cald în care m-a prezentat Bugnariu. O întrevedere care pornea sub auspicii jalnice s-a transformat într-o discuție în care străina a pus întrebări pertinente privitoare la interpretarea fizică a proceselor moleculare, chimice. Acesta era Bugnariu, un stimulator al gândirii critice, independente.
– În urmă cu ceva ani, ați susținut în aula Academiei o comunicare despre Lucian Blaga. Cum a fost întâlnirea cu filosoful-poet?
– Îl cunoscusem personal în toamna lui 1949. Am fost invitat la el acasă de fiica sa, Dorli, proaspătă studentă la facultatea de matematică, în care eram cunoscut ca un "enfant terrible".
– Fusese exclus de la Universitate și din Academia Română…
– Poate de aceea prima noastră întâlnire a fost complet ratată. Ca să mă dau mare, am făcut referiri la revista "Gândirea" pe care o citeam, îndemnat de preotul din sat, în ultimele clase liceale. Cred că m-a socotit agent provocator. Se purta! Colaborarea noastră s-a întins pe vreo cinci ani, până la plecarea mea la AIEA la Viena în 1958. La început, prin anii 1953-1956, discuțiile noastre au avut un caracter general, legate de valoarea experimentului în fizică și despre legătura acestuia cu raționamentul matematic. Era un bun cunoscător al temei și era interesat de substanța procesului de formulare a unor legi, pornind de la experiment, prin generalizări matematice.
– V-ați recunoscut ulterior în lucrarea "Raționamentul matematic și experimentul fizic"?
– Ar fi incorect să fac o asemenea afirmație. Citind cartea, nu am găsit nicio referire concretă la cele discutate împreună, dar climatul din carte este identic cu cel al discuțiilor noastre: extrem de la obiect. Nu sunt un expert, dar cartea la care vă referiți este scrisă altfel decât celelalte lucrări filozofice ale lui Blaga. Nu-mi place să fac afirmații care exced cele știute. Cele trei discuții din anii 1956-1958 au avut un subiect concret: interpretarea mecanicii cuantice. Îl nemulțumea efortul făcut de L. de Broglie de reducere a fizicii cuantice la fizica clasică prin conceptul de "undă pilot". Blaga înțelegea dualismul undă-corpuscul drept fundamental, ireductibil. El socotea că în atom există legi intraductibile în termeni clasici; că acolo fizica funcționează altfel decât cea din lumea obiectelor ce ne înconjoară. Era adversarul suficienței raționalismului cartezian, al interpretării lui de Broglie a dualismului undă-corpuscul. Am discutat vreo două ore pe tema interpretării mecanicii cuantice dată de Școala de la Copenhaga.
– Cum era o discuție cu Blaga?
– Semăna cu o ședință de scrimă. Încerca să-ți înțeleagă deplin raționamentul, căutând să-i descopere vulnerabilitatea. Spontaneitatea discuției, chiar verva, depindea de încrederea ce o avea în profesionalismul interlocutorului. Putea fi "mut ca o lebădă", curios ca o pisică sau incisiv ca un scrimer. Tot ceea ce spunea se baza pe o cunoaștere deplină a subiectului.
– V-au marcat aceste întâlniri?
– Am învățat că ceea ce spui trebuie să aibă un suport profesional ireproșabil și că nu este o rușine să taci.
