La împlinirea unui secol de la naștere, Constantin Noica, membru post-mortem al Academiei Române, a fost omagiat în aula Academiei Române, într-o sesiune științifică organizată de Secția de Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie. În deschidere, acad. Ionel Haiduc, președintele Academiei Române, a prezentat câteva repere biografice ale gânditorului de la Păltiniș.
Născut la 12 iunie 1909, C. Noica a urmat liceul „Spiru Haret“ din București, făcându-și debutul în revista liceului „Vlăstarul“. S-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie pe care a absolvit-o în 1931 cu teza „Problema lucrului în sine la Kant“. În anul 1940 și-a susținut doctoratul în filosofie cu teza „Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou“. A plecat la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno – German, unde a rămas până în 1944, având prilejul să participe la seminariile de filosofie ale lui Martin Heidegger. Între 1959-1958 a avut domiciliu forțat la Câmpulung-Muscel, an în care a fost arestat și condamnat, fiind eliberat în august 1964. Începând cu 1965 a fost cercetător la Centrul de Logică și, din 1975, s-a stabilit la Păltiniș, lângă Sibiu, devenit un loc de pelerinaj pentru admiratorii și discipolii săi. S-a stins din viață în 1987. În anul 1990 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române. Dintre numeroasele sale lucrări amintim „Mathesis sau bucuriile simple“, „De caelo“, „Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou“, „Pagini despre sufletul românesc“, „Jurnal filosofic“, apărute înainte de 1944, după care, începând cu 1964, au fost publicate „Douăzeci de trepte ale realului“, „Rostirea filosofică românească“, „Creație și frumos în rostirea românească“, „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești“, „Sentimentul românesc al ființei“, „Devenirea întru ființă“, „Scrisori despre logica lui Hermes“ ș.a. Au urmat comunicările susținute de acad. Eugen Simion, președintele Secției de Filologie și Literatură, acad. Alexandru Surdu, președintele Secției de Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie, care a fost și moderatorul lucrărilor, acad. Alexandru Zub, președintele Secției de Științe Istorice și Arheologie, acad. Mircea Malița, prof. univ. Grigore Brâncuș, prof. univ. Alexandru Boboc, prof. univ. Mircea Flonta, prof. univ. Teodor Dima, membri corespondenți ai Academiei Române, prof. univ. Dimitrie Vatamaniuc, membru de onoare al Academiei Române, și prof. univ. dr. Andrei Dorobanțu.
Despre rostirea filosofică românească
În „Dimensiunea românească a existenței“, Mircea Vulcănescu scria despre posibilitatea unei filosofii românești având ca temei limba, cercetând cuvinte românești cu semnificații care nu se găsesc în alte limbi. Cum a demonstrat acad. Al. Surdu, C. Noica a pornit de la aceste idei și le-a desăvârșit, conturând un răspuns afirmativ la întrebarea: „în ce măsură se poate vorbi de o filosofie românească?“. Ca un adevărat arheolog al limbii, C. Noica a scormonit în adâncurile tăinuite ale cuvintelor spre a dezvălui potențialul lor filosofic, convins că „orice cuvânt este o uitare și în aproape oricare s-au îngropat înțelesuri de care nu mai știi“. A configurat astfel o concepție sistemică, începând cu atât de cunoscutul „în sine“ deschis spre perechea „sinele“ și „sinea“ și, mai departe, cu altele ca „întru“, „firea“, „rostirea“ spre devenire. Urmărind devenirea în timp, noul ciclu pornește de la „petrecere“, continuă prin „vremuire“ și „infinire“, încheindu-se cu „troienirea“, înțeleasă ca nestăvilire ce trebuie cumva disciplinată de „rânduială“. Cu „rânduială“, firea se așează prin prefixul „în“, adică „înființând-o“, găsindu-i „temeiul“ și „cumpătul“. Între aceste momente, acad. Al. Surdu a descifrat o coerență, „care le reunește, le adună și le orânduiește aproape deductiv“. Lăsată în lume, rostirea filosofică întâmpină întrebări deschise de felul: „Lumea aceasta, viața și societatea și apoi creația și frumosul, scapă rânduielii, cumpătului regăsit al ființei umane?“. În simplitatea sa, sistemul descris de C. Noica are menirea de a înscrie „rostirea filosofică românească, cu specificul ei, pe fluxul gândirii filosofice în genere“. Și, trebuie spus, „a făcut-o în mod exemplar“. Situând „Devenirea întru ființă“ în contextul reconstrucției moderne în filozofie, prof. Al. Boboc a început, firește, cu Aristotel pentru a răspunde la întrebarea „Ce înseamnă a gândi (gândire)?“, cu numeroase referiri la Hegel și Heidegger. Periplu ideatic ajunge la C. Noica pentru care „rostirea numelui de ființă vorbește despre așezarea în rost, despre rostirea realului însuși… în măsura în care rostul (până la urmă „codul“ lucrurilor noi, identificat astăzi) nu este gata dat și în afara lucrurilor, ci reprezintă intimitatea, sufletul, principiul de ființare al oricăruia, el este, mai degrabă decât cuvânt, adevărata lor cuvântare“.
Logica – un mesager al culturii
Acad. Mircea Malița a considerat de datoria sa să vorbească despre logica lui Hermes, zeul comunicării și al interpretării, pe care, inițial, matematicianul a judecat-o cu o anume asprime, dată fiind opoziția față de logica lui Ares, a războiului, care însă permite ca „inginerii să proiecteze, fizicienii să coboare în atomi, biologii în celule, iar astronomii să zboare în cosmos, nemaivorbind de calculatoare“. Revenirea asupra lucrării avea să-i transforme asprimea într-o „binecuvântată înțelegere“, sesizând faptul că respectă matematic, cu anume abțineri față de logica formală, „acceptă și chiar aprobă simbolismul ca metodă a gândirii științifice, dar îi contestă valoarea când construiește forme goale“. Elaborând noi concepte, descriind silogisme proprii, demersul său „e ingenios, creator, practică o libertate de gândire ce nu poate fi decât stimulatoare“. Poate o asemenea logică se va arăta folositoare pentru „descifrarea funcționării creierului și mecanismele minții“. Dintr-o perspectivă apropiată, prof. Teodor Dima a insistat pe faptul că specificul domeniilor spirituale poate fi explorat cu un alt tip de logică, întemeiată pe principiu „întregul este în parte“. Logica lui Hermes face, după expresia autorului ei, „din individual-general, nu numai principiul lucrurilor, dar adevăratul lor formator.“ De la acest demers, construit cu subtilitate și rafinament, ne putem apropia mai mult de acel halo de echivoc din limbile naturale, ceea ce face ca „logica să devină un mesager al culturii“.
Rigoarea analizelor de specialitate a fost înmlădiată de evocări cu o încărcătură discret emoțională, conferind manifestării farmecul unei întâlniri întru bucuria de a fi împreună cu gânditorul de la Păltiniș.
