Incepand din luna noiembrie, la Braila exista Centrul Cultural Nicapetre, fondat intr-una dintre vechile si frumoasele case ale orasului, locul de nastere al uneia dintre multele personalitati cu care orasul de la Dunare se poate mandri: Perpessicius. Dupa restaurarea cladirii, la inceputul anilor *90, gratie eforturilor inimosului director al muzeului Brailei, dr. Ionel Candea, lacasul a devenit Casa Colectiilor de Arta. Nascut si el tot in Braila, mai exact in cartierul Brailita, la 27 ianuarie 1936, sculptorul Nicapetre (pe numele real Petrica Balanica) va parasi in 1981 tara, stabilindu-se in Canada. Devine treptat o personalitate a plasticii canadiene si nu numai, lucrarile lui fiind instalate in locuri publice sau aflandu-se in colectii din toata lumea: Grecia, Turcia, Ungaria, Germania, Austria, Statele Unite, Japonia. Dupa 1989, a revenit in Romania si, cu putin timp in urma, a fost declarat cetatean de onoare al orasului Braila. Inaugurarea centrului cultural a constat din vernisarea unei ample expozitii cu sculpturi si desene aduse din Canada, ce au intrat, de acum, in colectiile patrimoniale brailene.
Autobiografia pietrelor mele
– Cum s-a ajuns la un Centrul Cultural Nicapetre?
– Inainte de a pleca din tara, am cioplit un bust al lui Perpessicius, care a fost repartizat la Braila. Dupa *90, directorul muzeului Brailei, Ionel Candea, a obtinut bani pentru restaurarea casei in care Perpessicius s-a nascut si a trait o vreme. In curtea casei, a fost instalat acest bust, care s-a spus ca ar fi una dintre cele mai frumoase sculpturi in marmura realizate in ultimii 20 de ani in Romania. Am fost invitat la dezvelirea monumentului si mi s-a propus colaborarea pentru a ciopli, in lemn de data aceasta, busturile celor trei carturari cu care orasul se mandreste: Nae Ionescu, Anton Dumitriu si Vasile Bancila. Am lucrat doua dintre ele la Braila si unul la Toronto. Acum ele sunt plasate in acest centru cultural. Am intrebat atunci daca imi pot adaposti in curtea Casei Colectiilor lucrarile facute in tara inainte de plecare si pe care reusisem sa le recuperez. Plasarea lor acolo a nascut ideea unei expozitii de desene din ultimii 20 de ani, facute in Canada, deschisa anul trecut. Directorul muzeului si primarul orasului au hotarat, cu aceasta ocazie, sa transforme Casa Colectiilor in Centrul Cultural Nicapetre. El a fost inaugurat, la inceputul acestei luni, cu o expozitie, cat s-a putut de mare, cu sculpturi aduse din Canada.
– A fost dificila organziarea expozitiei?
– S-a intamplat cu mare chin si cu mari promisiuni din partea Ministerului Culturii. Chiar doi presedinti mi-au acordat inaltul lor patronaj, dar nu s-a intamplat nimic. Am facut atunci un efort si am reusit sa aduc lucrarile. Am luat un container, am angajat o companie de transporturi si, cu mari peripetii – transportul containerului de la Constanta la Braila a durat aproape mai mult decat acela de la Toronto la Constanta -, expozitia a fost montata.
– Cladirea centrului are spatii generoase, iar sculpturile dumneavoastra sunt, majoritatea, de mari dimensiuni. Cum sunt piesele aduse acum la Braila?
– Sunt sculpturi mari, unele de 2,5-3 metri, – lumea zice enorme -, cele mai multe in lemn, dar si in marmura si bronz. Cam 70 de piese. Casa (care se numea inainte Emberikos, a unui armator grec, care a construit-o dupa modelul unei case pe care a vazut-o el in Anglia) are doua etaje, cu camere foarte inalte, care au putut gazdui lucrarile din Canada. Expozitia va fi permanenta, centrul avand in proiect tot felul de alte activitati: intalniri cu scriitorii, seri muzicale, alte expozitii temporare… de care se ocupa doamna Maria Stoica.
– Ati expus lucrari create intr-un rastimp de 20 de ani. Au existat citerii de selectie?
– Nucleul il constituie lucrarile in lemn inspirate de ideea samantei care se desface, germineaza. Titlurile, in cadrul acestui ciclu, sunt Pastaie, Mugure, Samanta… ideea fiind aceeasi: renasterea vietii. Marmurele fac parte din alt ciclu, Altare pagane, pe care am inceput sa-l sculptez in Grecia si l-am continuat in Canada, si din seria Devenire, care mi-e foarte draga. Dintre lucrarile pe aceasta idee, o piesa se gaseste intr-un parc din Quebec, o alta, in campusul unei universitati din Alabama, altele – la universitati din West Michigan sau in centre de arta, cum ar fi Reston Center of Art din Virginia. Bronzurile fac parte, in general, din ciclul Umbre, un fel de combinatie intre crucea ortodoxa si cariatida greceasca.
– Sunt si lucrari la care tineti si care nu sunt prezente aici?
– Da. O lucrare foarte frumoasa, Adam si Eva, care se afla in Japonia.
– In 1995 ati avut o mare expozitie la Toronto. Au urmat si altele?
– Expozitia din *95 de la Toronto a atras atentia unor romani, veniti in Canada mult dupa mine, care se ocupa si ei cu arta. Am ramas de atunci amic cu un timisorean, Virgil Untila, care publica acum o carte cu vreo cinci-sase eseuri despre sculptura mea. El mi-a organizat, pentru comunitatea romana din Kitchener, acum doi ani, o expozitie, de exemplu. Au fost multe aparitii in public in ultimii ani, care m-au cam obosit. Continuu insa sa lucrez, iar Centrul Cultural de la Braila este, desigur, cea mai draga expozitie din ultima vreme, care sper sa aiba un efect oarecare in viata artistica romaneasca.
– Nicapetre este si un redutabil desenator. La Braila se afla acum aproximativ 150 de desene din aceeasi perioada. S-a facut vreo evaluare a lucrarilor aduse?
– Eu am facut o evaluare a lucrarilor de sculptura la ceva mai mult de 100.000 de dolari. Ramane de vazut insa ce vor zice si alti evaluatori. Partea nostima o constituie insa modul in care lumea din Braila a interpretat aceasta donatie. S-a spus, printre altele, ca eu am fost nascut in casa aceea. Este hazliu, pentru ca eu vin dintr-o familie modesta din cartierul nenorocit Brailita. Acum, ca sa o recuperez, as fi adus sculpturile si voi locui in aceasta casa. Adevarul este ca mi-ar placea, dar, din cauza actualei legislatii a emigratiei din Canada, sunt obligat sa traiesc un numar de saptamani acolo. Altfel, imi pierd pensia si, dupa un an de absenta, cetatenia. In consecinta, sunt obligat la un fel de naveta Canada – Romania. Desigur, la Centrul Cultural din Braila exista un atelier unde am posiblitatea sa lucrez.
Suntem un grup de oameni care nu vrem sa ruginim
– Brailita – Downtown, via UAP a descoperit publicului o alta fata a creatorului Nicapetre: scriitorul. Sunteti omul unei singure carti?
– Nu. Continuu sa scriu. Nici nu pot ciopli 24 de ore din 24, si apoi am cochetat cu literatura tot timpul, fara sa public. Scriam pentru mine. In 1987, mi-a venit ideea sa scriu o autobiografie a pietrelor mele. Eram in Grecia, lucram intr-o livada de maslini, unde inchiriasem un loc pentru un an si jumatate, si am inceput sa scriu cartea care a fost publicata la Braila in 1994, cu titlul Brailita – Downtow, via UAP. Am scris apoi o alta carte, publicata in Canada, cu titlul Downtown – Brailita, via 1989.
– Este usor sa publici o carte in Canada?
– Eu am organizat la Toronto un grup de intelectuali – ingineri, medici, oameni de carte, pictori – care ne intalnim cam o data pe luna, in casa unuia dintre noi, pe rand, si vorbim despre ce vrem: arta, literatura, stiinta. Dar, mai ales, despre ce se intampla in cultura europeana. Sa nu va inchipuiti ca ne consideram academie. Suntem numai un grup de oameni care nu vrem sa ruginim. Asa am reusit sa public si cartea. O admiratoare a mea mi-a facut un fel de reclama. A dat prima mea carte mai multor persoane, printre care, o doamna batrana, plecata din Romania imediat dupa razboi, care si-a strans, din comert, o oarecare stare. Acum, era (intre timp a disparut) generoasa cu spitalele de caini si cu artistii. M-am nimerit intre diversii artisti pe care i-a apreciat si mi-a dat bani pentru publicare. A dorit intotdeauna sa ramana in anonimat. Acum scriu o alta carte, care se va numi, poate, Dadica Melea, ca si personajul ei principal. Actiunea se petrece in timpul razboiului. Au venit nemtii, au plecat nemtii, au venit rusii, au plecat rusii, au ramas comunistii, s-au intamplat multe transformari in Brailita. Si dadica Melea statea in toata aceasta perioada pe un scaun de turela de tanc, pe care i l-a dat un neamt, si afla tot ce se intampla in Brailita. Era un fel de birou de informatii. Pornind de la ce spunea ea, fabulez, imi aduc aminte de copilarie, de acest cartier… Nu stiu ce o sa iasa, dar sunt foarte bucuros sa scriu despre aceste lucruri. Din cand in cand, mai public in ziarul romanesc -Obervatorul din Toronto- cate ceva din acest volum. Viitorul efort va consta insa in tiparirea albumului cu sculpturile si desenele donate Centrului Cultural, care va aparea in Romania.
– Ce inseamna piata de arta canadiana?
– Piata de arta inseamna galeria particulara. Exista multi galeristi, dar colaborarea cu ei este destul de putin profitabila. Cer comisioane extrem de mari. Mai exista si un fel de imprumut de creatie. Ministerul Culturii are niste granturi de la guvern, care se dau in urma unui fel de concurs, la care prezinti un proiect. Adevarul este insa ca se intampla acolo o serie intreaga de aranjamente nu tocmai oneste. Personal, n-am beneficiat niciodata de un astfel de grant.
– Aveti un atelier, as spune, pitoresc. Cum l-ati obtinut?
– La inceput, mi-am cumparat o masina mai puternica, in care imi puneam lemnele si sculele si incercam sa lucrez in cate un parc. Seara le strangeam si plecam acasa. Am fost de multe ori inlaturat din parcuri, pentru ca folosesc in interes propriu o bucata de teren care este a comunitatii. Cineva de la Comitetul de Cultura al orasului Toronto m-a ajutat sa obtin un hambar, langa o casa foarte frumoasa. Nu am insa voie sa fac focul, pentru ca totul este din lemn, iar hambarul este monument istoric.
Canada este… cam de varsta Romaniei
– Ce inseamna monument istoric in Canada?
– 130-140 de ani. Canada este o tara cam de varsta Romaniei… ea a inceput sa se faca in vremea in care Cuza realiza Unirea Principatelor… Nu? Acum am mai primit o jumatate de hambar, mai mic, unde pot face si foc si unde mi-am instalat atelierul de desen. Casa si hambarul apartin unei familii (sotul a fost chiar primar al orasului), iar doamna este foarte mandra ca in hambarul ei din Scarborough, unde au crescut ponei si gaini, se afla acum un artist.
– Cand va veti intoarce in Romania?
– Intentionez sa ma intorc in vara anului viitor, pentru a definitiva albumul de care vorbeam. Speram sa apara pana in luna decembrie si sa fie lansat la Bucuresti, unde ar urma sa se organizeze o expozitie Nicapetre.
– Si la Toronto?
– S-a programat sa facem o alee a scriitorilor din exil la Centrul Cultural Nae Ionescu (initial, se numea Asociatia Culturala Romana, infiintata in 1964). Anul acesta ea a fost inaugurata cu bustul lui Aron Cotrus, care imi apartine, si cu acela al unui scriitor necunoscut aici, dar care a facut foarte mult pentru cultura comunitatii romanesti din Toronto, George Donescu (fiul intemeietorului revistei de umor dintre cele doua razboaie -Donald Ratoiul-). In 1989, am cioplit bustul lui Eminescu si bustul lui Nae Ionescu. Bustul lui Eminescu trebuia sa fie turnat in bronz si plasat la New York in Central Park. Hotararea luata in Anul Eminescu de Ministerul Culturii se pare ca a cazut. Pentru noi, cei din diaspora, este un lucru trist. Asa cum trista este si povestea monumentului Romania-Eminescu, lansata de poeta Elena Stefoi, cand era consul in Canada, pentru care s-a initiat si un concurs, al carui rezultat inca nu a fost transat. Se pare ca, pana la urma, realizarea lui va fi incredintata sculptorului Vasile Gorduz, care ar urma sa foloseasca masca mortuara a poetului. Mi se pare o idee nefericita. Cum sa faci monumentul celui mai viu roman dintre romani bazandu-te pe masca mortuara?
– Ati participat la concurs?
– Desigur. Am ajuns pana in semifinala. Erau cinci proiecte, alese din 29, cu care trebuia organizata o expozitie si decis finalistul. Dar eu sunt sculptor, juriile sunt jurii…
– Ce veti face in continuare?
– Imi voi vedea de lucrul meu. Voi sculpta, voi desenea, voi scrie…
