Despre rostul filosofiei astăzi
De curând ați publicat la Editura Academiei volumul de eseuri „Interferențe“, „o seamă de «cazuri» care ilustrează principiul unității în diversitate, definitoriu pentru istoria esențială a spiritului“. E vorba de interferențele filosofiei cu poezia, istoria, știința și teologia. Într-un timp ce nu pare a-i fi prielnic filosofiei, când sunt destul de mulți care pun la îndoială utilitatea filosofiei, a istoriei ei îndeosebi, când goana după viitor ne face adesea să nu mai trăim nici prezentul, care este rostul filosofiei?
Depinde de ce înțelegem prin utilitate, pentru că sunt mai multe moduri de a înțelege utilitatea unui exercițiu spiritual. Fără îndoială, filosofia nu e la fel de utilă ca știința, nici poezia, însă dacă mergem în acest fel, cam nihilist și necritic, ajungem să punem la îndoială exerciții dintre cele mai semnificative pentru spiritul omului. Trebuie să luăm în considerare că sunt percepții diferite pentru că sunt diferite sensuri ale cuvântului. Dacă luăm filosofia ca parteneră pentru alte domenii din viața practică, atunci ea cade. Filosofia nu este, contrar așteptărilor, un angajament de tipul celui politic, științific sau religios. Aș zice că filosofia este cu atât mai folositoare cu cât presupune mai multă degajare. Prin modul ei de a fi, este o reflecție asupra ființei însăși, termenul ei central este un incognoscibil, ființa în sine. Deci, nu doar că nu e în seria celorlalte, dar nu uzurpă nimic, nici nu se instituie prin însumarea celorlalte cunoștințe. Este altceva și acest altceva nu este chiar fără de folos câtă vreme, în Europa, rezistă din sec. VII-VI î.H. și cred că nu a fost un timp când „muzele“ filosofiei să tacă atunci când se auzeau armele războiului. Este vorba de o istorie îndelungată și, dacă omenirea a perseverat, înseamnă că nu este fără de folos. Și dacă este un exercițiu al minții asupra-și, atunci s-ar putea ca filosofia să fie unul dintre cele mai înalte.
E celebră comparația filosofiei cu bufnița Minervei, care vede lumina din întuneric.
Filosofia este o reflecție asupra a ceea ce s-a întâmplat, dar este și o prospecțiune; e o reflecție asupra zilei trecute care pregătește ziua de mâine.
Cititorii dvs. sunt obișnuiți cu studiile de istorie a filosofiei, și nu puține, pe care le-ați publicat de-a lungul anilor; această carte este una de eseuri. De ce?
Eu nu socotesc eseul o încercare, o schiță. Nu se începe cu eseul, care este o încoronare, și îl înțeleg ca o „punere în situație“, cum făcea Montaigne. Este și o reflecție personală asupra unui traseu parcurs și, în acest fel, este mai provocatoare față de celelalte cărți care sunt mai tehnice. Dominanta rămâne însă tot aceea filosofică.
Primul și cel mai consistent eseu este consacrat filosofiei și poeziei. Cum explicați?
Sunt mai multe explicații. La urma urmei, filosofia greacă este o stare de excepție și toate celelalte filosofii s-au inspirat, au beneficiat de filosofia greacă. Și cum nu exista un limbaj propriu, filosofii s-au folosit, la început, de limbajul mitic și de cel poetic. Ar mai fi o explicație. În condițiile în care circulația ideilor era mai dificilă, forma poetică o înlesnea. Așa s-au transmis „Iliada“ și „Odiseea“, cărțile de căpătâi ale grecilor, din care vine întreaga lor spiritualitate și a căror transmitere ar fi fost mai greoaie dacă erau în proză. Cum ați observat, cartea pornește de la un mic joc. Poate nu chiar din întâmplare, atunci când cele două poeme au fost așezate pe cânturi, anume în 24 de cânturi, tot atâtea câte sunt literele alfabetului – de la alfa la omega. Universul grecesc se află deci între alfa și omega, e un univers determinat de la prima la ultima literă, care nu înseamnă sfârșit. Homer trecea în poezie tot ce „atingea“ – de la inventarierea corăbiilor și oștilor ahee la confecționarea de către Odiseu a unei plute ș.a. De aici, faptul că filosofii treceau și în alte spații, cum sunt cel al poeziei și al științei. Revenind la poezie, Xenofan era un trubadur avant la lettre. Există poeți și mai târziu, cum a fost Cleanthes, care a scris un imn către Zeus, un text de mistică extraordinar. Mai târziu, Procolos, unul dintre marii filosofi care se apropie de Platon, a scris mai multe imnuri cu caracter liturgic, pentru că școala de la Atena avea un caracter semieclesial. Geniul grecilor a excelat însă în filosofie. O să dau aici exemplul lui Empedocle, profet, poet și medic, ce putea fi și basileu când și-a regizat moartea ca ridicare către zei, trăind astfel deopotrivă poezia și filosofia. Și nu era nici urmă de trufie în gestul său. Să nu-l uităm pe Platon, care a început ca poet, dar a strălucit ca filosof – și asta până într-atât încât îi alungă pe poeți din cetatea sa ideală.
Trecem peste capitolul dedicat relației dintre filosofie și istorie și ajungem la filosofie și știință. Cum înțelegem, într-un timp al științei și tehnologiei, pe Aristotel, de pildă, și nu numai?
Aici am vrut să subliniez câteva idei. E limpede că, pentru orice istorie a științei, anticii sunt depășiți. Oricine poate să constate cum, bunăoară, Aristotel are multe erori. Atunci, oare mai are rost să fie trecut în istoria științei? Aristotel rămâne prin ideea de științificitate, fundamentală în istoria științei. Analiticele secunde din „Organon“ sunt un mic tratat de logică a științei. O istorie a științei depinde de autor, dacă e făcută de un om de știință sau de un filosof. Filosoful distinge structurile, nu se ocupă de ceea ce este adevărat sau nu, pentru că de asta se preocupă omul de știință.
Mario Bunge scria undeva că acum filosofia trebuie făcută de oamenii de știință.
Probabil nemulțumit de faptul că filosofii au început să treacă în spațiul științei fără să știe știință. A face filosofie fără să cunoști știință este un nonsens, aproape un act sinucigaș. Spunea, de pildă, un matematician că un filosof a scris o lucrare despre fundamentele matematicii și se întreba, pe drept cuvânt, cum a cutezat să facă așa ceva; pentru asta trebuia să știe matematică. Însă cum spuneam, filosoful trebuie să urmărească istoria ideii de științificitate, ceea ce e cu totul altceva, pentru că nu are la-ndemână mijloacele unui fizician, biolog sau chimist. Când un om de știință intră în miezul tare al științei, devine filosof.
Cum au fost Ștefan Lupașcu, Karl Popper sau Heisenberg…
Heisenberg a fost chiar platonician. Vreau să vă spun că eu nu cred în demnitatea egală de tipul om de știință și filosof deopotrivă, pentru că una dintre trăsături devine dominantă.
Așa a fost Lucian Blaga, despre care s-a spus că este filosoful-poet sau poetul-filosof.
Eu nu cred că cineva ar diminua valoarea lui Blaga dacă ar spune că este, în primul rând, poet. Parafrazând, aș spune că este ca regele Midas care transforma în aur tot ceea ce atingea. Blaga transforma în poezie tot ce atingea, de aceea este poet, ceea ce nu scade cu nimic valoarea filosofiei lui. Volumul „Diferențialele divine“ din „Trilogia cosmologică“ poate fi citit ca un poem al lumii și a fost scris cam în același timp în care Octav Onicescu a scris „Mecanica invariantivă“.
Atunci, ce rămâne filosofiei?
Șansa filosofiei este aceea care a fost și până acum – adică să se deschidă spre alte domenii, dar să rămână fidelă sieși. O filosofie care trece dincolo de hotarele ei își pierde identitatea. Nu are nevoie să treacă în știință pentru că știința e treaba specialistului, care percepe altfel științificitatea. Eu cred că trebuie să facem în așa fel încât cele două perspective să se întâlnească.
Cum vedeți destinul cărții în epoca tehnologiilor informaționale?
Eu cred în textul scris, însă cultura înaintează acum foarte periculos spre imagistică. Am întrebat, cu ani în urmă, niște studenți dacă au citit „Iliada“ și „Odiseea“. Mi-au spus că nu au citit, dar au văzut filmul… Filmul cu ale lui și cartea cu ale ei. Se citește foarte puțin și sunt oarecum sceptic. Cred că se va reveni la carte, dar încet.
