Convorbire cu Acad. Marius Sala, Vicepreședinte al Academiei Române, directorul Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“
Absolvent al Facultății de Filologie a Universității din București, acad. Marius Sala și-a luat doctoratul în filologie cu teza intutulată „Fonetica și fonologia iudeo-spaniolei din București“. Este directorul Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“, unde a început să lucreze încă din timpul studenției. A fost ales membru corespondent al Academiei Române în anul 1993, titular în 2001 și din 2006 este vicepreședinte al Academiei Române. Este membru a mai multor instituții academice din străinătate și a fost distins cu titlul de „Doctor Honoris Causa“ a mai multor instituții de învățământ superior din țară. Rezultatele cercetărilor sale se regăsesc în numeroase cărți și reviste de specialitate apărute în țară și în străinătate. În cadrul Academiei a organizat ciclul de conferințe „Limba română și relațiile ei cu istoria și cultura românilor“. Marele public îl cunoaște din emisiunile despre limba română de la televiziunea națională.
Aseară a fost lansat volumul omagial „De ce am devenit lingvist“, care cuprine confesiunile a 55 de lingviști din țară și din străinătate. Lingvistica nu este o disciplină prea atractivă pentru un tânăr, mai ales astăzi.
Totul e relativ. Eu am practicat extremele: fonetica istorică, disciplină despre care acad. Solomon Marcus spunea că este foarte pretențioasă, pentru că presupune cunoștințe numeroase și variate și vocabularul.
Emisiunile Dvs. de la TVR erau urmărite cu interes după cum și cărțile au avut succes.
Am urmat îndemnul profesorului meu Al. Graur care, în prefața la una dintre cărțile sale, scria că „lingvistica trebuie să coboare în agora și să le explice oamenilor de rând de unde vine limba pe care o vorbesc“. M-a pasionat istoria limbii, în fapt, istoria. La liceu am avut un profesor de istorie extraordinar, care ne încuraja să citim mult, așa încât în prima clasă de liceu citeam manuale pentru ultimele clase. Erau alte timpuri…
?ê?£i totuși, ați devenit lingvist. Cum?
Eu cred cu tărie în destin. A fost o întâmplare că am ajuns la București, unde venisem ca să studiez folclorul, pentru că bunicul meu era un pasionat folclorist. A fost o întâmplare fericită să-i întâlnesc în facultate pe Al. Graur, Iorgu Iordan și Al. Rosetti. Într-un articol publicat în revista „România literară“, Al. Graur povestea că îi puneam tot felul de întrebări legate de cursul pe care îl preda. Mă pasiona deja lingvistica deja din anul I, iar Al. Graur a fost primul meu profesor, căruia îi păstrez o amintire extraordinară.
Cu toate acestea, în discursul de recepție ținut la Academie „Cei doi stâlpi ai înțelepciunii“, ați vorbit foarte mult despre Iorgu Iordan și Al. Rosetti.
Profesorul Graur a fost dat afară din învățământ la sfârșitul anului I, cum s-a întâmplat și cu Rosetti. În anul al II-lea am intrat sub oblăduirea lui Iorgu Iordan. Se introduseseră așa-numitele „ore de consultație“ pentru studenți, iar eu le frecventam în fiecare săptămână. Am discutat atunci despre cartea sa de introducere în lingvistica romanică; și așa am învățat ce trebuie să citesc, ce trebuie să spun, ce trebuie să scriu. De fapt, el a fost părintele meu spiritual.
Încă de pe vremea studenției ați lucrat la Institutul de Lingvistică, pe care acum îl conduceți.
La 1 februarie anul viitor împlinesc 60 de ani de când lucrez în Institut.
Cum ați fost „selectat“ de Al. Rosetti?
Profesorul Rosetti, în schimbul său de scrisori cu lingvistul suedez Alf Lombard, spune despre mine tot felul de lucruri bune: inteligent, creativ, pasionat. M-a botezat „Draculea“. Îmi amintesc perfect cum, într-o bună zi, a venit la Institut, a salutat pe toată lumea, mi-a făcut semn să mă apropii, să îngenunchez în fața lui, mi-a pus umbrela lui mare pe umărul drept și mi-a zis: „Te numesc Draculea.“ „De ce?“ am întrebat. „Pentru că toate le faci și le desfaci ca Dracul.“ Aproape nu era zi să nu mă sune și să nu-mi spună că „avem mâine de vorbit“. Uneori uita ce avusese „de vorbit“ cu mine, dar simțea nevoia să stăm de vorbă. Am lucrat în secția condusă de Rosetti din 1953 până în 1960, când m-a chemat Iordan la el.
Se vorbea de o „neînțelegere“ între ei…
Nu atunci, a apărut mai târziu. ?ê?£i chiar dacă exista, nu se vedea, pentru că amândoi erau oameni foarte civilizați, care se stimau unul pe altul. Într-o zi m-a chemat Iordan și mi-a zis: „Locul matale e la Romanistică.“ ?ê?£i am trecut la sectorul proaspăt înființat de el.
Care a fost reacția lui Al. Rosetti?
M-a chemat la el, eu i-am spus ce am hotărât și atunci mi-a răspuns: „Bine, dragă!“ Mult mai târziu, după cutremurul din august 1986, m-am dus să-l vizitez pe profesorul Iordan, pe care l-am găsit întins pe canapea. Frecându-se la ochi, cu gestul său obișnuit, mi-a spus: „Mata nu trebuie să uiți niciodată că ești și elevul lui Rosetti.“ Peste cinci zile a murit.
Institutul de Lingvistică este un reper în viața noastră academică și, în acest sens, aș aminti doar terminarea dicționarului-tezaur al limbii române, la care s-ar mai putea adăuga și alte lucrări de referință.
L-am terminat, după mai bine de un secol de la apariția primului său volum. Dar îl continuăm, cu reluarea și aducerea la zi a „seriei“ Sextil Pușcariu.
?ê?£i, așa cum ați spus de mai multe ori, lucrarea continuă, pentru că limba se schimbă mereu. Asistăm la o explozie de neologisme, cele mai multe din domeniile științei și tehnologiei.
Niciun om rezonabil nu trebuie să ignore ce se întâmplă în știință, cum evoluează societatea și, ca reflex, cum se schimbă orice limbă. Problema este că uneori se abuzează cu împrumuturile lexicale, mai ales atunci când există și cuvinte românești, care nu se mai folosesc pentru că nu mai sunt „la modă“. Mă uit, de exemplu, la terminologia sportivă. Astăzi nimeni nu mai zice „portar“, ci numai „goal keeper“. ?ê?£i altele. Facem, împreună cu Consiliul Național al Audiovizualului, o monitorizare a emisiunilor de la televiziune, extinsă și la analiza limbajului publicitar. Domnul Răzvan Popescu, președintele CNA, a spus că a scăzut semnificativ numărul greșelilor și al „abuzurilor“. Ceea ce ne bucură pe toți.
Cum ați devenit scriitor?
Nu am scris niciodată o pagină de literatură, nici poezie, nici proză.
Ați publicat două volume de portrete, care au fost foarte apreciate.
În 1999, când Institutul a împlinit 50 de ani, am publicat un volum omagial, în care am hotărât să facem portretele unor înaintași. Eu am scris despre Iorgu Iordan, Al. Rosetti și Ion Coteanu. Mi s-a spus: „?ê?£tii că ai talent?“ Nu, nu știam. A fost iarăși o întâmplare, dar acum îmi place să schițez portrete.
În „101 cuvinte moștenite, împrumutate sau create“ am remarcat că vă apropiați de cuvintele pe care le discutați anume căldură sufletească, de parcă ar fi veritabile personalități. Scrieți cu drag despre fiecare cuvânt și asta se transmite și cititorului.
E o observație pe care mi-o însușesc. E adevărat, cum spuneți, că m-am apropiat cu drag de cuvinte. Mi s-a mai spus că am o „tehnică“ proprie: atât în portrete, cât și în cuvinte găsesc ceva personal cu care uimesc, atrag atenția.
?ê?£i mai e ceva despre care am mai vorbit – umorul cu totul special, care e o formă de apropiere șăgalnică de oameni, surprinzătoare câteodată.
Umorul meu total nerăutăcios, de care vorbiți, a fost remarcat și de Alex ?ê?£tefănescu. E un „dat al firii“, care m-a ajutat foarte mult în viață. Ca și capacitatea de a trece peste necazuri și supărări, oricât de mari ar fi fost.
Cum v-ați face autoportretul?
E foarte greu. Mi-am promis însă că nu voi muri înainte de a-mi face și autoportretul. Esența este că am avut o stea norocoasă care mi-a călăuzit viața.
Ați crezut în această stea?
Da. Nu m-am gândit la ea, dar când mi se întâmplau diverse lucruri, îmi spuneam: „Asta mi-a fost steaua, asta mi-a fost dat.“ Să vă dau niște exemple? Am plecat de acasă cu o zi înainte ca familia mea să fie deportată, pentru că s-a întâmplat să vină în vizită la noi un profesor de la Cluj, care i-a spus tatei ca, în drum spre Sovata, unde urma să mă duc în vacanță, să mă lase să stau o zi la el, să-mi arate orașul. Tot din întâmplare am venit la București, unde i-am întâlnit pe maeștrii mei, Iorgu Iordan și Al. Rosetti. L-am întâlnit și pe profesorul Emil Petrovici, care într-o zi mi-a propus să facem o anchetă dialectală… în Cotroceni, la familia ginerelui său, unde se vorbea iudeo-spaniola; și așa am devenit hispanist. ?ê?£i altele… Sunt întâmplări care mă tulbură profund și pe care nu le pot uita. Așa mi-a fost destinul. Așa mi-a fost dat. Am avut și darul de a mă putea detașa de lucrurile neplăcute, de a le uita, fără ranchiună. În cuvântul pe care-l voi rosti azi, o să închei spunând că nimic nu se poate face bine în viață fără pasiune.
Să trăiți ani mulți cu sănătate și împliniri, iar steaua Dvs. să vă apere și să vă călăuzească pașii cu aceeași bunăvoință.
Elena Solunca Moise
