Nici chiar ninsoarea cazuta duminica seara nu i-a impiedicat pe cei ce iubesc dansul contemporan sa asalteze sala Teatrului Odeon pentru a asista la prima gala de dans care, in cadrul proiectului coordonat de balerinul si coregraful Razvan Mazilu, a inclus si prima premiera a stagiunii care -isi propune sa ofere publicului o alternativa la spectacolele de teatru-, noile productii urmand sa fie incluse in repertoriul curent al Teatrului care, de cativa ani, gazduieste stagiunile coregrafice care se bucura de un interes cu totul special din partea unui segment foarte interesant de spectatori, de la actori la muzicieni, de la maturi la studenti (care, de altfel, si in acea seara, au asteptat la intrare, infruntand gerul, in speranta ca vor mai avea loc in sala, ceea ce de altfel s-a si intamplat, pentru ca la Odeon este o bucurie ca lumea sa stea -ciorchine- la reprezentatii, semn ca acestea aduc ceva cu adevarat de mare intres).
In deschidere, -Sarea pamantului-, in coregrafia semnata de Liliana Iorgulescu (totodata protagonista alaturi de Simona Creteanu, Alina Lazar, Claudia Codarleanu, Ramona Barbulescu din cadrul Companiei -Contemp- a Teatrului National de Opereta), a adus pe scena cufundata intr-o lumina difuza aparitia de mare efect a cunoscutului rapsod Grigore Lese, care, in camesa traditionala si cu picioarele goale (trimitand astfel la vremuri ancestrale), a interpretat intr-o maniera exceptionala cantece din folclorul autentic, a caror frumusete a conferit o stare cu totul aparte, retragandu-se apoi cu aceeasi liniste interioara, pasind masurat, pentru a lasa locul in scena Lilianei Iorgulescu, prezenta plina de forta si expresivitate, apeland la elemente sugestive in simplitatea lor – fasia de panza alba desfasurata progresiv, camasa alba etc. Gandita in alb si negru, marcata de ritmuri frante si gesturi agitate, uneori spasmodice, alteori pline de resemnare si ruga, dar si de o anume verva risipita insa curand in atmosfera predominant tensionata, grava, incarcata de tristete sau chiar disperare, evolutia dansatoarelor s-a realizat pe suportul cantului din fluier ce a alternat interesant cu muzica prelucrata pe banda. Un brad imens, rasturnat, a coborat din inalturi asupra solistelor doborate la pamant (imagine cu multiple posibile semnificatii), tinerele renascand apoi pentru a-si relua cautarile frenetice si nelinistite, retragandu-se din scena pentru ca Grigore Lese sa revina cu acelasi pas egal, batand toaca (situata pe un cadru alb, destul de straniu ca efect scenografic, dar foarte puternic ca expresie) – ritual menit sa mareasca tensiunea, dar si sa implineasca -cercul- ideatic inchis extrem de ingenios, in scena intunecata, prin aparitia dansatoarelor purtand lumanari aprinse pe brate. Sunetul de toaca s-a stins, dar solistele au continuat sa inainteze implacabil, ramanand nemiscate, cu bratele-sfesnice rastignite. O creatie ale carei sensuri pot gasi nenumarate -traduceri-, dar care ramane, in sine, o secventa ce construieste o stare speciala, de o forta apasatoare si densa, mult aplaudata de publicul avizat.
Partea a doua a fost rezervata unui adevarat recital Razvan Mazilu care, de aceasta data, a evoluat in coregrafia imaginata de doi tineri din Portugalia – Claudia Martins si Rafael Carrico – pe muzica -Bolero–ului de Ravel, tratata cu totul diferit fata de versiunile cu care ne-am obisnuit, ei insisi declarand ca -e un mod contemporan de a vedea -Bolero–ul; nu stim daca facem ceva mai bun, dar cu siguranta facem ceva diferit. Nu facem coregrafie pentru aceasta muzica, ci o -folosim- pe ea in coregrafia noastra; din muzica ne vin idei, motivatii, dar ideile noastre nu se lasa supuse de celebritatea partiturii. Am pus experienta noastra alaturi de lucrurile care au venit de la Razvan – in timp ce lucram, ne inspira foarte mult dansatorul, pentru ca nu lucram cu masini (am observat ca Razvan are maini expresive, deci am hotarat sa folosim indeosebi aceasta expresivitate). Am incercat, de asemenea, sa folosim maturitatea lui, maturitatea sa teatrala, care da consistenta partii teatrale a piesei. Sub titlul -Boleo – Regele pierdut-, conceptia coregrafica il aduce pe Razvan Mazilu in fata publicului, salutand ceremonios ca un rege adevarat, zambind -supusilor- imaginari, imbracat intr-un elegant costum de epoca de un galben intens, cu peruca alba, dar… cu picioarele goale, urcandu-se pe un cadru luminat ca pe un tron, pentru a realiza apoi, progresiv, decaderea sa, mimica si intreaga miscare conferita trupului fiind de o plasticitate impresionanta, alternand scurte momente ce sugereaza dansul de curte cu trairi si spaime intense, renuntand, rand pe rand, la peruca, haina, camasa, cu disperarea celui care, pe de o parte, nu intelege (sau incearca sa inteleaga) ce se petrece, iar pe de alta parte, probabil, isi pierde mintile. Reintrarea sa in scena cu o tobita legata de picior are un efect straniu, pentru ca ar putea fi interpretata ca o intemnitare in lanturi, ca o jucarie (in care, de altfel, bate ritmul ce creste ametitor spre finalul partiturii muzicale) sau… conform imaginatiei fiecaruia dintre cei prezenti in sala. Pe ultimul acord, -regele- se prabuseste – paradoxal, pe o muzica ce se amplifica in sensul invers al descresterii traiectoriei personajului, culminand intr-o spectaculoasa betie sonora care marcheaza apoteotic… moartea jalnica a celui care, poate, s-a crezut doar a fi rege…
O seara frumoasa, ce s-a adresat celor care vor sa gandeasca, sa gaseasca sensuri (poate) ascunse, sa reinterpreteze ceea ce li se sugereaza pe scena – un joc al mintii care ii cucereste deopotriva pe interpreti, realizatori si spectatori, fapt resimtit din plin la prima gala a noii stagiuni -Dans la Odeon-.
