Opera Nationala din Bucuresti a gazduit in aceasta saptamana un eveniment artistic remarcabil. Aflata intr-un turneu organizat de AFAA (Asociatia Franceza pentru Actiune Artistica) in tarile Europei de Est, compania cunoscutului coregraf Jean-Claude Gallotta a oferit iubitorilor dansului din Romania unul dintre spectacolele sale cele mai apreciate de critica: Mammame. Originar din Grenoble, Jean-Claude Gallotta studiaza dansul clasic in orasul natal, dar este atras curand de experimentarea unor noi posibilitati de expresie ale corpului uman. Descopera dansul modern, creeaza o seama de spectacole in spatii neconventionale (studiouri dezafectate, camere ale unor prieteni, strada) si cunoaste apoi dansul american, fiind marcat de coregrafiile unor personalitati ca Merce Cunninham, Bob Wilson, Yvonne Rainer, Lucinda Childs, Trisha Brown sau Douglas Dunn. Revenit la Grenoble, fondeaza, in 1979, grupul Emile Dubois, reunind dansatori, comedianti, muzicieni si plasticieni, grup ce va fi gazduit, un an mai tarziu, de Casa de Cultura a orasului. Cu un grup cuprinzand opt dansatori permanenti, monteaza aici o serie de coregrafii care vor fi apreciate si pe scena Teatrului Orasului din Paris sau la Festivalul din Avignon: Pas de Quatre, Mouvements (Miscari), Ulysse, Grandeur Nature (In marime naturala), Daphnis et Chloe, Yves P., Les Survivants (Supravietuitorii), Les Aventures d*Ivan Vaffan. In 1984, grupul Emil Dubois devine Centru Coregrafic National din Grenoble, iar Jean-Claude Gallotta, primul director al unui centru national de dans din Franta. Casa de Cultura din Grenoble va fi rebotezata de el Le Cargo. Este momentul din care creatiile sale dobandesc o larga recunoastere internationala, Mammame, realizata intr-o prima formula in 1885, fiind prezentata de atunci de 89 de ori in Europa, Australia, Canada, Japonia, primind, in 1989, la Festivalul Dance Umbrella din Londra Premiul I Time Out/ Channel 1, dupa ce, cu un an inainte, la Festivalul Dansului de la Montreal, facuse senzatie. Mathieu Albert scria in -Le Devoir-: -Mammame de Gallotta: Pas tres loin du chef d*oeuvre-, iar -The Gazette- o considera -avangarda dansului-. Spectacolul a cunoscut variante succesive, de la prima parte, creata in 1985, cu subtitlul Le desert d*Arkadine, la opera integrala, Mammame I si II (Les enfants qui tousse), realizata un an mai tarziu la Palatul Papilor din Avignon, si la versiunea completa, Mammame – Montreal, distinsa cu premiul decernat de presa pentru Cel mai bun spectacol strain al anului la festivalul deja amintit. Mammame este si nu este o poveste. Coregraful creeaza initial o poveste: -o garnizoana Mammame, in desertul Arkadine, ziua de 20 iunie a unui an bisect. Dansul se deschide cu prabusirea unui barbat …-. Dar, -cei care prefera jocul de corpuri si abstractia vor vedea intai in cuvantul mammame un fel de omida cu 12 picioare. Acest cuvant interminabil (mammamemammamemammame…) ne aminteste ca dansul isi are originea in sol. (…) Astfel debarasata de incarcatura de sens, aceasta succesiune de litere poate fi inteleasa ca o simpla onomatopee care ne aminteste ca gura, buzele, corzile vocale, laringele pot avea o coregrafie. Pronuntati-l si deja ceva inauntrul vostru va vrea sa danseze-.
Mammame este unul dintre acele spectacole care, pornind de la reactiile publicului si ale mediei, ajunge sa fie jucat ani la rand, instituind aproape o traditie. In seara de miercuri, spectacolul a avut loc pe scena Operei Nationale din Bucuresti, de altfel -cea mai buna scena din tara pentru un spectacol de dans contemporan-, in opinia lui Cosmin Manolescu, director al recent incheiatului Festival de dans contemporan BucurESTi.VEST. Evenimentul a debutat cu un preambul al lui Jean-Claude Gallotta, care ne-a prezentat ideea de la care a pornit totul: -Mammame este povestea unor copii prinsi inauntrul unui teatru-. Pe scena este mai putin evidenta evolutia acestei povesti, accentul fiind pus pe relatiile interumane si pe miscare in sine. Bineinteles, ca in tot ceea ce numim miscare culturala contemporana, mare parte din atentie se indreapta catre spectator, printr-o incercare de a-l face sa simta cat mai realist experienta in care se constituie spectacolul. Efectul este realizat in Mammame printr-o dezechilibrare a spatiului scenic si a unei ordini presupuse a acestei aventuri a miscarii puse in scena: astfel, aproape intotdeauna, atunci cand cei noua dansatori (Darrell Davis, Ximena Figuerora, Benjamin Houal, Ludovic Galvan, Yannick Hugron, Hee-Jin Kim, Kae Kurachi, Massa Sugiyama, Thierry Verger) intra intr-o oarecare schema de miscari, exista mereu unul sau doi care ies din ea, contrapunand miscarii repausul sau invers, incercand parca sa demonstreze existenta necesara a exceptiilor de la reguli. Dezechilibrul mai este realizat prin desele intreruperi ale -povestirii- relatiilor, carora le sunt interpuse secvente in care corpul in miscare este in prim-plan. De-a lungul intregii piese, o prezenta neasteptata, dar perfect integrata in -realitatea- spectacolului este cea a autorului insusi. Jean-Claude Gallotta apare astfel cand in prim-plan, ghidandu-si elevii, cand in penumbra, fiind totodata si -vocea- fundalului sonor (muzica spectacolului este semnata de Henri Torgue si Serge Houppin). Ritmul este imprimat de jocul acesta al intamplarii, al realitatii, uneori cu nuante de ironie, miscarea si totodata viata incetinind o data cu momentele pline de sensibilitate ale duourilor. Se poate simti in substratul acestei piese un contrast de sentimente pe care Gallotta reuseste sa il puna intr-un mod extrem de subtil in scena, fara a brusca sensibilitatea spectatorului, fara a alatura cele doua extreme ale antitezei intr-un mod care sa socheze. Subtilitatea aceasta de expresie face ca publicul sa reactioneze pozitiv, in ciuda faptului ca sunt abordate si subiecte considerate de unii inca tabu, precum tema homosexualitatii.
